Sunt oameni care s-au îndrăgostit de episoadele iniţiale din Game of Thrones ca de un cocteil ameţitor, constând din intrigi politice de înalt nivel, personaje complexe, cu multiple faţete, şi episoade de cruzime medievală nefiltrată, care arată cam ca transpunerea în realitate a tot ce înjurăm la nervi.
Pentru aceşti oameni, cei care s-au simţit minţiţi şi trădaţi de ultimele două sezoane din Game of Thrones, episodul al doilea din House of the Dragon a fost renaşterea speranţei. Şi a încrederii în geniul creator al lui George R. R. Martin.
Precizez că voi scrie incorect unele nume, pentru că pasiunea lui Martin de a poci nume de oameni normali cu mulţi de “y” şi de “ae” îmi aminteşte de teribilismul adolescentin care ne făcea se toţi să ne semnăm Pŏpęscű YōņĕL, şi chiar nu am răbdare de aşa ceva.
Dacă referinţele nostalgice lipsite de orice subtilitate din primul episod mi-au insultat inteligenţa şi m-au iritat, referinţa nostalgică reprezentată de genericul episodului al doilea, pe o variaţie a coloanei sonore celebre a serialului principal, şi cu râuri de sânge care recreau principalele linii ale familiei Targaryen şi modul în care acestea luptau pentru coroană, în modul în care genericul lui GOT descria ascensiunea caselor Lannister şi Stark, mi s-a părut absolut genială, poetică şi plină de semnificaţie.
Aşa da.
Scena de deschidere, cu crabi carnivori care devorau captivi imobilizaţi, unii încă vii, alţii ajunşi schelete, apărută pe neaşteptate, fără preambul şi preaviz, mi-a dat binecunoscuţii fiori de plăcere din GOT. Da, se pare că, de prin episodul ăsta, a început şi George R. R. Martin să prezinte o erecţie a inspiraţiei. E mai greu la seniori.
Cut to consiliul regal, unde moştenitoarea, Rhaenyra, încă e paharnicul înălţimilor lor, pentru că, deşi moştenitoare oficială a tronului, e femeie şi se consideră că trebuie să servească.
Din dialogul aprins, se creionează şi punctele de tensiune prezente ale coroanei. Pe de o parte, ameninţarea reprezentată de piraţii susţinuţi financiar de oraşele libere, care vor să submineze coroana pe care o percep vulnerabilă, din cauza lipsei unui succesor bărbat.
Regele Vyserys militează pentru prelungirea păcii şi neimplicare, în timp ce Corlys, capul familiei Velarion, vrea acţiune militară imediată, cu riscul declanşării unui război. Singura idee bună vine taman din partea moştenitoarei – „să trimitem dragoni” – dar e prompt evacuată din Consiliu, fapt care îi subminează autoritatea de moştenitor, şi sugerează destul de clar că nici regele, nici membrii consiliului nu sunt dispuşi în realitate să o asculte, şi nu îi acordă în mod real credit de moştenitor al coroanei.
Pe lângă subminarea constantă, şi intimitatea ei ambiguă cu Alicent dispare cu desăvârşire. Alicent are un ton nou, rece şi pedant, şi citim în ochii Rhaenyrei durerea provocată de dispariţia acelei relaţii speciale, deşi nu ştie încă faptul, că la îndemnul tatălui ei, aceasta încearcă să-l seducă pe regele tată.
Apropo de reacţii: calitatea actoriei în acest episod este absolut fantastică, demnă de sezoanele iniţiale ale lui GOT. Şi exact ca acolo, complexitatea nuanţelor actoriceşti derivă direct din bogăţia situaţiilor.
Avem o protagonistă care, spre deosebire de un moştenitor băiat, are numai contestatari şi duşmani, chiar şi în propria familie, şi care trebuie să cucerească aliaţi şi sprijin.
Avem un tată rege lipsit de asertivitate şi speriat de conflicte, cu corpul măcinat de nişte răni ambigue, pe care medicii regali le tratează în cele mai medievale şi ineficienre moduri.
Avem problema găsirii unei regine, pentru că „e nevoie de întărirea liniei moştenitorilor”. Poziţia e tentantă, de vreme ce nimeni nu o ia pe Rhaenyra în serios, şi toată Curtea e convinsă că primul moştenitor de sex masculin al viitoarei regine va fi adevăratul urmaş la tron.
Avem o doză solidă de cringe, pentru că acest bărbat în vârstă e curtat intens de două pretentente la vârsta adolescenţei timpurii: Alicent, fiica lui Hightower, care are 15 ani, şi Laena, fiica lui Corlys, care vrea astfel să-şi consolideze alianţa cu familia regală. Copila aceea de 12 ani spunându-i cu seriozitate bătrânului că îi va dărui mulţi fii îţi frânge inima. În special când, la câteva minute după, îi relatează copilăreşte şi încurajarea oferită de maică-sa: „nu trebuie să ajung în pat cu tine până la 14 ani”.
Cutremurător şi dureros.
Înalta politică a bărbaţilor trecuţi de 40 de ani şi a fetiţelor minore.
Contrapunctul e dat de frustrarea profundă a singurului personaj feminin de vârstă matură, Rhaenys, fosta candidată la tron care, deşi fiica lui Jaehaerys, a fost dată la o parte în favoarea unui văr, tot pentru că era femeie. Rolul e magistral şi e interpretat senzaţional. Modul în care îşi împinge fiica să devină regină în timp ce o avertizează pe Rhaenyra, cu un amestec de compasiune şi de invidie, să nu se aştepte să ajungă pe tron niciodată, pentru că tronul e destinat prin tradiţie exclusiv bărbaţilor, e ca un strigăt de durere.
Numai că Rhaenyra e material de leader şi o şi dovedeşte, într-o scenă cheie. Un ou de dragon e furat de Daemon, fratele renegat. Daemon se consideră el însuşi un candidat valid la tron şi lansează un zvon că iubita lui, Mysaria, ar fi însărcinată, pentru a crea o nouă presiune asupra coroanei. Într-o întâlnire epică, Daemon bagă spaima în grupul de soldaţi condus de Hightower, tatăl lui Alicent şi potenţialul socru, dar momentul e salvat pe neaşteptate de prinţesă, călare pe dragon, într-o intervenţie demnă de Daenerys. Daemon cedează şi îi returnează prinţesei oul de dragon, într-un gest deopotrivă sfidător şi emoţionant, care ne dezvăluie un fapt paradoxal: contracandidatul ei la tron e singurul care o recunoaşte ca atare, în timp ce aparenţii ei susţinători o desconsideră.
Când regele anunţă oficial intenţia de a se căsători cu Alicent, trădarea prietenei sale devine evidentă, şi ameninţarea poziţiei de moştenitoare, cât se poate de palpabilă. Numai că decizia regelui lasă un nou nemulţumit: pe Corlys. Spre finalul episodului, îl vedem pe acesta oferindu-şi sprijinul şi susţinerea – probabil şi fiica, dar mai încolo – lui Daemon.
Game of Thrones e din nou printre noi, cu toate contradicţiile, tensiunile şi intrigile specifice lui George R. R. Martin. Iar eu sunt un spectator fericit. Pe moment.
***
Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.
Sh*t They Say