Misionarii de tastatură

Acest text o să-mi aducă teribil de mult hate, dar, sincer, mi se rupe. Deja să zicem că mi-am făcut mâna cu Balenuță și voice shaming-ul lui, așa că nu mă mai poate atinge nimic.

Ieri seara am dat un status pe Facebook. Despre cum România ne erodează nervos clipă de clipă:

Mama: La ce oră ajungi înapoi în București?
Eu: La 22.00, dacă nu întârzie CFR.
Mama: Dar ai metrou la ora aia?
Eu: Da, dacă nu se mai sinucide careva într-un mod cerșetor de atenție.
România, ţara lui “dacă”.

În secunda aceea, a început balamucul. Unde nu s-au năpustit pe mine o haită de proaste, să zbiere că sunt neom, că sunt psihopată, că sunt inumană, că etc. etc.

Carevasăzică, nu mai ai dreptul să exprimi o nemulțumire generală, de teamă că o să sară activistele de tastatură în capul tău.

“Ăvaaai, cutărică s-a sinucis, iar tu refuzi să te pui în mindsetul lui, deci nu ai suflet.”

Sincer, nici să mă storc ca pe coşuri şi nu reuşesc să găsesc empatie pentru ăsta care a obligat zeci de oameni să se uite la modul în care a fost făcut terci de metrou. Şi pe un mecanic nevinovat să poarte până la moarte vina de a fi pus capăt vieţii unui om.

Să luăm cazul ăluia de acum câţiva ani, care s-a dus cu maşina pe autostrada aglomerată, a virat brusc în contrasens şi a luat cu el vieţile mai multor oameni care nu aveau altă vină decât că erau pe stradă la ora aceea.

Care e diferenţa dintre el şi teroristul care a intrat cu camionul în mulţime în Franţa?
Faptic, spun.
Amândoi au răpit nişte vieţi, doar pentru că s-a putut.

Sau cazul ăleia care şi-a omorât copiii şi s-a sinucis. De ce şi copiii? Ce vină aveau copiii ăia, alta decât că ieşiseră din vaginul unei idioate?

Cum ziceam, nici să stau în cap nu pot empatiza cu ăştia, şi pot să ţipe oricâţi în rubrica de comentarii, n-o voi face.

“Dar tu nu înţelegi că era depresiv??? Noi, depresivii, facem shit. Să-ţi fie ruşine că observi că facem shit.”

Uite una nouă: Dacă tu vrei înţelegere pentru depresia ta, the least you can do e să oferi la rândul tău înţelegere unuia care a fost afectat direct de ea.

Dar aici mi se pare că e o problemă majoră a multor depresivi. Foşti şi actuali.

ÎNCĂ NU AM VĂZUT DEPRESIV, IN FULL FIT SAU TRATAT, CARE SĂ ASUME VREODATĂ RESPONSABILITATEA PROPRIILOR FAPTE. SAU MODUL ÎN CARE FAPTELE LOR I-AU AFECTAT PE ALŢII. SAU NEPLĂCEREA, DISCONFORTUL, PAGUBA PE CARE FAPTELE LOR AU CAUZAT-O ALTORA.

Never ever.

E ca şi cum depresia lor e această carte blanche care le dă dreptul să fie cât de abuzivi vor ei – şi vor! – şi tu eşti ţapul ispăşitor dacă îndrăzneşti să aduci în discuţie modul în care depresia lor are impact negativ asupra vieţii tale.

E ca şi cum ai avea această obligaţie nescrisă să taci şi să înghiţi la infinit, în timp ce depresia lor e unic Dumnezeu în viaţa lor şi, obligatoriu şi în a ta.

Şi nici măcar când se declară “supravieţuitori” şi “trataţi”, în continuare depresivii nu se duc la oamenii cărora le-au făcut rău în diverse moduri. Să le spună că, da, știu că ți-am făcut rău și regret. Niciodată. Nicio-fucking-dată. Dimpotrivă, mereu ăia sunt de vină, că nu s-au pus preş cu 30% mai mult.

Şi anticipez aici un val uriaş de furie şi de “habar n-ai cum e, eşti monstruoasă, mori”, dar o spun de acum: mi se rupe pula.

Da, m-a enervat să pierd trenul vineri dimineaţa pentru că unul a decis că e mai simplu să te arunci sub metrou decât să-ţi rezolvi problemele. Am stat o oră pe peronul ultraaglomerat, mă durea capul, motanul meu Pulică urla de la stres, eu începeam să fac un atac de panică de la înghesuiala prea mare.
Şi în măsura în care depresia ta te justifică în propriii tăi ochi să-mi spui că nu am dreptul să-mi exprim aceste sentimente, permite-mi să mă piş cu jet pe depresia ta. Această impecabilă scuză de a nu ţine cont de răul pe care-l provoci altora.

Tuturor ne-ar fi simplu să ne lăsăm copleşiţi de greutăţi şi necazuri. De momente în care suntem traşi pe sfoară, păcăliţi, umiliţi, ţepuiţi, hărţuiţi. Dar unii alegem să luăm decizii care să ne scoată din rahat şi să luptăm pentru propriul nostru echilibru.

Credeţi că există om care să nu fi vrut să se sinucidă?

Dar unii nu o facem pentru că ne gândim la consecinţe. Directe şi indirecte. La răul pe care-l facem altora cu asta.

De când e cazul să pui iresponsabilitatea pe soclu, s-o faci intangibilă şi inviolabilă şi să vitriolezi pe ăla care spune că a fost inoportunat?

Uite o tanti care “a supravieţuit” depresiei, şi a primit şi monopol pe abuz verbal la adresa cuiva care nici măcar nu se legase de depresie în sine, ci de modul în care îi e afectată ziua.

 photo Captur ecran 174.jpg

Remarcăm cum depresia o justifică să devină o bully, şi cum persoane pe care nu le cunoaşte şi care nu-i datorează nimic ar avea obligaţia să se prosterneze în faţa bolii ei ca în faţa singurului Dumnezeu născut, nu făcut?

Remarcăm mentalitatea “Eu am monopol pe suferinţă şi tu să nu dea dracu să deschizi gura să povesteşti modurile în care suferinţa mea te afectează, că te hărţuiesc până taci”?

Ororile “care îmi trec mie prin cap” nu îşi au locul în public. În schimb, ororile cât se poate de reale şi de concrete pe care le făptuiesc ei, da.

 photo Captur ecran 180.jpg

 

Mai sus, avem o mostră din mentalitatea “dacă ai o pagină publică, eşti obligat să take any kind of shit, pentru că likeul meu îţi ţine de cald”.

Şi cu “numai noi avem dreptul la egoism, tu nu”.

 

 photo Captur ecran 181.jpg

 

^ “Eu prefer să nu mă compar cu un om care a ajuns în stadiul de a-şi lua viaţa, mai bine mă compar cu unul care împroaşcă ură peste necunoscuţi şi se bate cu cărămida în piept a virtute”.

 photo Captur ecran 175.jpg

 

Deci, stai, cum? Mă acuzi de o problemă cu nervii exact în demersul în care aperi dreptul altora la a avea o problemă cu nervii şi de a distruge ziua altora cu asta?

Ăla are dreptul să încurce traficul în tot Bucureştiul, să traumatizeze zeci de martori oculari, unii dintre ei copii, să încarce pe restul vieţii conştiinţa unui mecanic a cărui singură vină a fost că era punctual la job şi-şi făcea meseria, dar eu nu am dreptul la un status pe Facebook în care să exprim neplăcere?

 photo Captur ecran 177.jpg

Să le ceri misionarilor de tastatură să privească problema şi din alt unghi decât dreptul sinucigaşului de a fi “puţin egoist” e ca şi cum i-ai înjura de mamă.

*

Eu am scris despre depresie. Aici. Am pledat pentru înţelegere faţă de depresivi.

Dar în măsura în care tu te înscăunezi peste cantităţi nelimitate din înţelegerea celor din jur, asumă-ţi şi faptul că le datorezi la schimb să-ţi asumi că periodic eşti o povară şi un inconvenient.  PENTRU CĂ EȘTI.

Aproape că aş scrie “şi eventual să faci ceva în privinţa asta”, dar ştiu. ŞTIU. Lezez dreptul inalienabil al depresivului de a nu face nimic în privinţa propriilor probleme.

Vedeţi că am început deja să învăţ?

 

 

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

8 Responses

  1. bumblebee says:

    Dacă în locul unui sinucigaș ar fi fost un om în scaun cu rotile care ar fi încurcat traficul la metrou?
    Un om care, sistematic, prin handicapul lui își pune semenii în poziții inconfortabile pentru că, mai mult decât alți oameni, riscă sa fie văzut murind și chiar sa-i facă pe alții responsabili de asta, în mod indirect.
    Na, și acestui om ipotetic ar trebui sa-i fie rușine pentru vulnerabilitatea lui și sa-și toarne cenușă în cap, cum îndrăznește el să aibă problema asta? Vreau doar sa înțeleg raționamentul.

  2. Lorena Lupu says:

    Să fi încurcat traficul la metrou cum şi în ce fel?

  3. antigelu says:

    Deci asta era secretul femeilor independente si pline de bani. Circula la 22:00 cu metroul.

    In alta ordine de idei, curentul asta de politically correctness ma calca pe nervi. N-are voie omul sa isi exprime o idee sau opinie ca, bum, apare politia corectilor si te trage prin ulei si faina.

  4. Lorena Lupu says:

    pfff, cum explici idioților noțiunea de actor angajat să joace într-o reclamă.

  5. Lorena Lupu says:

    păi, ăsta e un accident.

  6. M. A. says:

    E păcat că trebuie să vă luptați cu keyboard warriors. Dacă nimic altceva, e enervant și cere timp.

    Dacă ajută cu ceva, blogul dvs. a fost unul din lucrurile care m-au scăpat de unele noțiuni prea politically correct, acum mult mult timp. Keep up the good work.

  7. Lorena Lupu says:

    Mulţumesc.
    PS:”Dumneavoastră” e mama, eu sunt Lorena.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger