No Country for Old Filmmakers

Okaaay. După ce tot internetul și mama lui s-au plâns pe Facebook de cât de mult nu le-a plăcut Irishman, am primit și eu o rugăminte de la un susținător al blogului să fac un review. Plăcerea, desigur, e de partea mea.

Irishman e un film creat direct pentru Netflix de marele regizor clasic Martin Scorsese, și se dorește un fel de continuare a poveștii lui de dragoste cu Little Italy și cu vitejiile mafiote, din care s-au născut câteva dintre cele mai memorabile filme ale lui Scorsese: Mean Streets, Goodfellas, Casino sau Gangs of New York. E un anumit gen de film și are nevoie de un anumit mindset de spectator.

Problema cu publicul lui 2019 este că nu mai are acest gen de mindset, nu îl mai interesează să țină minte 467890 de personaje, toate criminali mai mici și mai mari, și firele lor narative ultraîncâlcite, mai ales că multe din ele fac model de creier pe pereți pe parcurs.

Când Francis Ford Coppola făcea The Godfather, în 1972, lumea avea timp. Dolarul era o monedă puternică, cu un singur job îți cumpărai în câțiva ani o casă, munceai opt ore și în rest te relaxai, nu fugăreai al doilea și al treilea job, iar seara, când îți scoteai gagica la film, erați amândoi relativ fresh. Vă îmbrăcați în hainele bune, vă dădeați cu parfumul scump și erați în mindsetul în care vă interesau 46345678 de intrigi și intriguțe concomitente. În 2019, cu creierii praf de surmenaj și de grija zilei de mâine, lumea pur și simplu nu are genul ăla de răbdare.

Din acest punct de vedere, pot înțelege reacția nemulțumită a poporului.

Acum, hai să vorbim despre filmul propriu-zis.

Legendele cu mafioți, atât de iubite de Scorsese, au întotdeana un element de bullshit. Eroii sunt viteji, nu se tem de nimic, sunt aroganți, necruțători, fac să plouă cu sânge apoi își pupă copilul pe frunte. Cumva, filmele lui Scorsese sunt niște fantezii ale masculinității glorioase. În 2019, însă, publicul feminin nu are chef de legenda masculinității glorioase, în timp ce se roagă de tatăl copilului să plătească naibii pensia alimentară, și nici măcar publicul masculin nu mai are chef de legenda masculinității glorioase, după ce a fost sclavagit apoteotic la două joburi și abia îi ajung banii de bere, și trebuie să pună pauză la film să se mai certe cu femeia că a uitat de pensia alimentară.

Pe când eram mică și dornică de adevăr, uram cu sete acest element de bullshit. Acuma, sincer, între un film realist cu eroi care mănâncă ciorbă și unul mitologizant cu eroi viteji, please, o să-l aleg pe al doilea, mulțumesc. Am o bodegă în vecini, meniul zilei costă 15 lei și mă pot duce să văd oameni mâncând ciorbă acolo.

Revenind la film, totuși. Dacă te pui în mindsetul corect, și anume, că vei vedea o legendă de vitejie care nu trebuie luată prea în serios, și că trebuie să ai răbdare cu intriga, vei avea parte de o experiență cinematografică memorabilă.

Și nu, nu spun de televiziune. Spun cinematografică. Pentru că The Irishman e creat de cineva care a lucrat toată viața pentru marele ecran și asta se vede. Imaginea e atât de frumoasă, că mi-a dat o erecție. Mișcările de cameră, ba mai lente, ba mai abrupte, sunt un dans în sine. Prim planurile cu Robert de Niro, într-un rol care i se potrivește mănușă, și interpretat cu o sinceritate și o simplitate absolut cuceritoare, m-au mesmerizat.

Cumva, ăsta mi se pare atuul major al lui Irishman, comparativ cu multe, multe filme mucho macho. Simplitatea absolută a actoriei. Ai trei mari actori ai epocii de aur în cinema: DeNiro, Pacino și Pesci. Nu e nevoie să-i pui să dea exagerat din codiță, să demonstreze că sunt bărbați, pentru că simpla lor carismă inspiră asta.

Drept care, le oferi luxul să gândească și să tacă pe ecran. Și din acest punct de vedere, toți trei livrează magistral.

Iar scena finală e ca un adio al generației de boomeri, la contactul cu milenialii care-i privesc nedumeriți prin ochii asistentei medicale amabile, dar neimplicate, și nu înțeleg nimic din ce vrea bătrânul să spună. Această autoasumare mi-a frânt un pic inima.

Așadar, pentru fanul de cinema care sunt eu, The Irishman a fost un FILM. Un FILM cum nu am văzut de mult timp. Da, trei ore din viața omului e multicel. Dar dacă îl combini cu un vin roșu sec de 30 de lei, și îți asumi că va fi un act de dragpste lentă, nu un futai grăbit cu instant gratification, va fi o experiență pe cinste.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Andrei says:

    Eu nu cred că are treabă cu generațiile, pur și simplu filmul se adresează unui anumit public, la fel ca și filmele asemănătoare de acum 30-40 de ani, se adresează aceluiași tip de spectator. Unii perefră filme ușoare, comedii simple, de acțiune, alții biografii, etc. Nu ai cum să dai greși cu astfel de personaje cunoscute, Hoffa, Al Capone, JFK, MLK, dacă ai buget, ești serios și te documentezi cei interesați te vor urmări. Am văzut trailerul, mă voi uita, un film slab e cel nou despre arnold.

  2. Bubu says:

    Legenda masculinitatii glorioase. Da. Da si iar da. De ce? Legenda aia te invata sa taci mai mult si sa pui accentul pe fapte. Ca daca ai zis ceva ar fi bine sa te si tii de cuvant, ca altfel o bulesti. Rau. Ca papagalii care vorbesc povesti una’ntr-una, nu sunt luati in serios. Ca viata inseamna sarcini repetitive, munca multa si suferinta. Sefi prosti si situatii nedrepte. Nu like-uri, nu ‘joburi de creatie’ si cuvinte mari ce ascund lipsuri si mai mari. Ca poti fi mafiot, sau ultimul muncitor sau whatever si prima ta grija este familia ta si copilul tau. Si ca oricat de mafiot ai fì, nevestei nu ii zici fa si nu zici mascari la masa. Sau in familie.
    Legenda aia vine la pachet cu un mod de viata, prieteni. Uitati-va in jur si spuneti-va voua daca ce vedeti ii este superior sau inferior.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger