O soluție pentru problema urșilor

Dacă ai rude, prieteni, cunoscuţi, în zone ca Harghita – Covasna, afli de o problemă pe care televiziunile publice nu se prea înghesuie s-o abordeze. Problema urşilor.

Mai ales acum, că e sezonul puilor. Urşii, în special ursoaicele, se duc până pe terenurile de la marginea localităţilor, ba chiar până în localităţi. Fură mâncare, distrug bunuri şi atacă fizic persoane. Zici că-s politicieni sau ceva.

Înţelegerea faptului că nu e vorba, în fond, decât de mame care vor să-şi hrănească puii nu e un remediu universal care să repare pagubele locuitorilor din zonă sau să le achite magic facturile de prin spitale. Da, ursul e un animal sălbatic, da, ursul e periculos şi da, e cumplit să-ţi fie frică să ieşi din casă.

Din câte îmi amintesc, când eram eu copil, nu exista o problemă cu urşii. Stau în ultimul bloc din Sfântu Gheorghe, la limita pădurii, şi n-am văzut vreun urs vreodată.

De ce?

Pentru că, pe când eram eu copil, pădurile din zonă erau încă intacte. Verzi, frumoase, dese, curate: o oază de puritate şi linişte. Prin urmare, urşii aveau unde să stea.

Apoi, s-au întâmplat marile jafuri udemeriste.

UDMR şi-a convins votanţii cu un discurs inflamator, bazat pe patriotism local exacerbat şi pe mândria de a fi ungur. Patriotism care mie îmi inspiră o greaţă profundă, indiferent de naţionalitatea care se bate cu cărămida în piept debitându-l. Pentru că, de fiecare dată, indiferent dacă e vorba de patriotism românesc, unguresc, american etc.,  e vorba de nişte şmecheri, care ţin nişte proşti ocupaţi să se certe între ei pe teme total inutile, ca de exemplu, cine a fost primul în Ardeal, în timp ce numiţii şmecheri le fură proştilor cărora le-au dat de lucru toate mijloacele de subzistenţă.

În cazul de faţă, pădurile.

Modul în care UDMR a condus defrişările masive, lipsite de orice responsabilitate, conştiinţă sau măcar un feedback al vreunui specialist real, e genul de ciordeală care dă ruşinică până şi pesedelei, complicii lor de suflet. A fost un moment de orgasm karmic când senatorul Verestoy, “drujba lui Dumnezeu” pentru prieteni, omul direct vinovat de căsăpirea a zone extinse de pădure, a murit în chinuri, taman de cancer pulmonar. Din păcate, satisfacţia e strict poetică. Decesul lui nu readuce la viaţă toţi copacii pe care i-a dat de pământ, contribuind direct la sărăcirea zonei, la poluarea ei, la distrugeri aduse de eroziunea solului şi, iată, la lipsirea de habitat a animalelor sălbatice care evident, dar evident, vor căuta resurse acolo unde sunt disponibile. În localităţi.

Când se luptă cu ursul, omul din zonă nu face decât să plătească pentru treizeci de ani de decizii electorale greşite.

De aici şi soluţia mea.

Hai să luăm conducerea UDMR. Marii hoţi ai lemnului. Nici măcar pesedeii n-au furat atât de nesimţit din pădurile aflate în zonele pe care le-au controlat. Luăm deci aceşti hoţi, îi legăm de puţinii copaci rămaşi intacţi în regiune. Şi îi lăsăm pe urşii rămaşi fără habitat să se distreze cu ei după pofta inimii.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. Să nu fim rigizi, zic.
    Parcă ar merita șansa asta să facă un bine și alți politicieni. Indiferent de partid.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: