Pisica mea minunată

Pulică dormind cu căpșorul pe laptopul meu

Zilele astea, bolesc. Pe de o parte, o gripă urâtă, cu febră şi muci, şi coşul de gunoi mutat lângă pat şi devenit coş de baschet pentru batiste de hârtie făcute ghem. Pe de alta, colac peste pupăză, am şi făcut o indigestie, şi am o perpetuă stare de vomat în următoarele 4 minute – ştiţi greaţa aia intensă de dinaintea unei runde de dat la raţe – fără finalizare. Combinaţia e de natură să dea cu moralul oricui de pământ.
De când zac la pat şi meditez la nemurirea sufletului şi la “nu, nu sunt aici, e doar o faţetă a unei realităţi trucate, de fapt e visul meu mahmur după un câştig de milioane de dolari într-un cazino din Las Vegas”, motănelul ăsta minunat, fiinţa asta 50% trup şi 50% miracol a renunţat la plăcerea de a escalada rafturi şi stă cuibărit la pieptul meu. Îşi şi lipeşte capul, ca un copil în căutare de iubire maternă. Sau îşi schimbă poziţia: se pune cu capul pe pernă, faţă în faţă cu mine, şi îmi pune o lăbuţă pe obraz.
Genul ăsta de compasiune mută, dar profundă, specific animalelor de companie, face mai mult pentru sănătatea mea decât un sac de pastile. E dovada unei inteligenţe emoţionale pe care noi, oamenii, n-o putem egala nici să vrem. În fond, cum reacţionăm noi când cineva apropiat e bolnav?

a) Scoatem arsenalul de aroganţă

“Dar ce-ai făcut, dragă, de-ai ajuns în halul ăsta? Ai dormit fără chiloţi pe tine? De câte ori ţi-am zis să te îmbraci, dar tu umbli numa-n curul gol, de parcă ai vrea să atragi atenţia întregii planete”.
Ultimul lucru de care are nevoie un om bolnav e s-o arzi tu cu “ţi-am zis io”. Mai bine îţi bagi aroganţele în cur şi pleci.

b) Minimalizăm problema.

“Lasă, dragă, că se mai întâmplă. Nu eşti singurul om bolnav de pe pământ”.
Asta era versiunea lui taică-meu şi, înainte să divorţeze de mama, am auzit-o de câteva ori. Mamă, cât îl uram la fazele astea. Vezi un om că se zvârcoleşte de rău. Probabil că pe scară planetară, e ceva insignifiant. Şi totuşi, nu e cazul să-i fluturi statistica pe la nas exact atunci. N-o să-l faci să zică: dar chiar! Deja mă simt mai bine.
O să-l faci să te duşmănească tăcut şi cu furie.

c) Îl sufocăm cu grija.
“Ce să-ţi fac? Vrei ceai? Vrei să mănânci? Totuşi, ar trebui să mănânci ceva. N-ai mâncat decât două mere toată ziua. Îţi pun nişte muzică? Deschid fereastra? O închid? Nişte sex oral?”
Nu, frate. Taci pur şi simplu. Am înţeles, te preocup şi e minunat. Dar mă stresezi mai rău decât mă stresează bolile şi nici nu pot să mârâi la tine, că m-aş simţi o ingrată nenorocită.

De aceea spun: compasiunea mută şi intimă a pisicii mele e asistenţa ideală şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a scos în cale acest miracol cotidian: animalele de companie. Pentru că oamenii sunt pur şi simplu îngrozitori când nu eşti în forma perfectă.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

4 Responses

  1. Pulică, terapeut de vocație.
    Însănătoșire grabnică, Lorena! Boala nu ți-a afectat coerența. 🙂

  2. George says:

    voi visati, da’ eu o sa ajung acolo. la Vegas. sic si sanatate. 😀

  3. ceai verde pulbere says:

    m-a topit imaginea asta: “se pune cu capul pe pernă, faţă în faţă cu mine, şi îmi pune o lăbuţă pe obraz.”
    cat de dragut! il iubesc pe motanul tau.

  4. levmallev says:

    oamenii nu sunt ingrozitori, asa sunt ei si da, sunt urati fara tacerea aia de care au nevoie uneori si ar trebui sa o faca macar atunci cand vine vorba despre acel cur. 🙂 si da, imi place sa fiu animalul de companie al cainilor mei! sentimentul asta nu ar trebui “sters” niciodata, asta si dragostea, macar atat, pentru ca oricum suntem intr-un mare cacat!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: