Poşta redacţiei: Să mă lase naibii în pace, da’ nu chiar

Intro: Periodic, oferim iubire cititorului nostru. Nu, Gicu, nu sub formă de sex, stai jos. În schimb, luăm o dramă personală pe care mi-o trimiteţi pe mail, pe birou@lorenalupu.com, şi găsim o soluţie, pe care oricum n-o veţi urma, dar măcar ne distrăm.

Şi misiva de data asta:

Hello, Lorena

În primul rând, ştiu că o să sune a dramă adolescentină care trece, dar cred că înţelegi cât de fataliste ni se par unele lucruri la vârsta asta. Ştiu şi eu, dar parcă îmi e cumva să exclud posibilităţile – pe ideea, simt ce simt şi văd ce se întâmplă. Un fel de asumare, nu ştiu dacă e okay, o să învăţ eventual şi din asta. Plus că pe mine chiar m-a ajutat mereu să confesez lucruri, mai ales că străinii sunt obiectivi. So, I hope it’s for the best. O să încerc să nu mă lungesc dar nu prea posed vocaţia asta.

Acu câţiva ani, boboacă fiind, tot dădeam de un tip prin liceu; şi mă intriga rău de tot dar nu prea eram eu atunci genul să se bage aiurea în seamă. Chit că fostă-sa era ca o lipitoare după mine care tot scotea căcat despre el. Grav. Ceva mincinoasă-proastă-cheating (ca să rezum). Mă enerva tipa rău până i-am dat cu flip. Nu ştiu, nu-mi plăcea. N-o să mă prefac, nu? Nu exagerez, tipa e genul de om care m-a întrebat în cât timp se învârte soarele în jurul pământului. Macabru. Ştiu. Plus ceva minciuni că gen a fost acceptată pe la Yale. N-aveam chef să îi distrug fengshuiu şi nici să mi-l distrug pe al meu. Dar tipa chiar se ţinea după mine, grav. No clue why.

Mă rog, fast forward doi ani mai încolo şi complet spontan am ajuns eu să mă ling cu tipul ăsta. Ştiam că a fost căţeluşul ei care sărea la orice sugestie şi nu vedea cât de naşpa e tipa. Da mă gândeam că na, a trecut ceva timp, omu e la facultate, oamenii se maturizează, nu? Aparent nu. Sau nu ştiu, cică nu iubeşti pentru că ci în ciuda. Dar ajungem şi acolo. Plus că mai era şi ipoteza că o fi făcut el ceva de aia efectiv nu a mai putut tipa.

În fine, ajunsesem chestie serioasă şi tipul îmi spunea o tonă de chestii prea-drăguţe. Voia să ia trenu să mă vadă seara pe la 3 când ziua următoare avea seminarii şi din astea. Şi am zis nu. Că gen, după două săptămâni nu e foarte inteligent să faci gesturi din astea. Sau în general nu e. Nu că nu îmi era drag sau ceva, dar mi se părea pur şi simplu greşit. Ah, şi eu iubesc oamenii treptat, nu prea răspundeam eu la ce îmi spunea el, că nu aveam de ce să îl mint. Dar nu eram o boschetară ci chiar îi explicam frumos. Subliniez asta. Şi mă suna să îmi spună ce face şi dacă e okay ce face şi cu cine. Cum adică mă suni să îmi dai raportul? Nu-s maică-ta, chill. Şi nici geloasă, dacă e să mă înşeli o faci şi dacă bosumflu eu cu zilele după **** tău şi dacă îmi văd de treabă. Şi am cam ales să îmi văd de treabă. Şi lui îi se părea out of this world, că nebuna aia îl suna plângând să meargă acasă că ea nu mai poate. Um, ciudat.

Ajung şi eu să ţin la om şi să îl iubesc şi gata, se schimbă rău dinamica. Eu mă simţeam grav neiubită. Şi i-am zis. Şi n-a înţeles. Şi i-am dat papucii. Şi a venit să mă vadă panicat că na, el e ardelean de fel şi la el se rezolvă lucrurile încet şi nu îi place să fie împins sau “subjugat”, şi că să-i dau timp să nu mai fiu aşa “sudistă”? Ha? Problemele nu ar trebui rezolvate eficient? În fine, am zis că poate nu-s eu destul de empatică şi să-l las. Şi îmi venea cu replici de genul că el e greu de iubit şi că nu prea mai crede în iubire după ce a păţit cu aia. Şi partea empatică din mine a cam tot supt **** timpu ăsta. Şi nici măcar nu i-a plăcut. Nu că îl credeam, mi se părea absurd, şi cringe, şi de prost gust – da am zis fie. Îl iubesc aia e. Adică şi amicele mele mă fac să mă întreb dacă mai există selecţie naturală în ziua de azi, da îmi trece că au şi momentele lor de sclipire. Se repetă povestea, ceva gen cerc vicios.

Da el devine din ce în ce mai dubaş. Ne vedem mai rar, băga scuze. Zic, ok, omu are treabă şi facultate, înţeleg perfect şi nu are rost să mă stresez. Când era prea groasă treaba (gen nu vin cu tine la festival chiar dacă ai luat tu biletele, da mă duc cu fratele şi na, e chestie de fraţi, nu te întreb dacă vrei să vii şi aşa mai departe) îl confruntam şi o dădea pe aia că eu nu ştiu să arăt iubire şi nici să ascult şi de fapt el e victima. Ah, super. Pe partea aialaltă, ca să zic povestea complet, era atent cu flori şi mâncare şi chestii şi ascultat la mine, deci na, nu era o fatalitate absolută (nu de alta, dar el a tot afirmat că a luptat pentru mine şi poate sunt eu proastă şi prin asta se înţelege luptat). Şi că el încearcă, adică ba că încerca ba că oare nu prefer eu gesturi şi nu cuvinte? Care gesturi, nu ştiu. Poate chiar sunt egoistă. Cam pe atunci am zis na, mă dau bătută, îl las să fie şi aia e, nu-l mai pisălogesc cu nevoile mele supraomeneşti şi încerc să îl sun să îl întreb de ziua lui, ce face, de ce, cu cine, că lui îi plăcea să facă asta cu mine şi na, înţelegi. Să îl bat la cap cu tot felul de întrebări despre persoana lui. Uşor amuzant mi-a trecut prin minte să îl întreb dacă ar mai fi cu aia acuma. Nu am habar de ce, jur. Coincidenţă, cel mai probabil. Şi a zis că acuma da, că atunci erau copii blabla nu mai ştiu ce exact a motivat. A, şi brusc mi-a zis o povestioară de a ei despre mine, că gen ea i-a zis acu nuştiucâttimp ceva de mine. N-am băgat de seamă că acu nu ştiu cât timp poate e mai recent decât sună. Pe bune, am învăţat să nu mă mai stresez pe mizerii de genul – doar că poate aşa am ratat adevărul mai repede. Oricum, o să continui relaxat pe treaba asta. Chiar n-are sens, indiferent.

Până la urmă, după un an gen, pe lângă că nu mi-a zis că vine acasă m-a rugat să nu vin la concert de aniversarea noastră că iar se duce cu frate-său (zic ok, omu are priorităţi) am primit apelu. Da, un amărât de apel. Că eu nu ştiu să iubesc, să ascult, că nu mai poate fi subjugat, ba că merit ceva mai bun, ba că nu mă învaţă el să fiu femeie, ba că să îmi deschid ochii şi să văd (cuvintele lui). Iară. Ha? În fine, ne despărţim şi eu mi-o văd super ok de treaba mea, cu tot cu dorul, sau nu ştiu, Stockholm Syndrome-ul meu. Pe ideea na, simt ce simt dar asta nu înseamnă mai mult. Şi oricum hai să mă iubesc pe mine mai mult. Îl întrebasem de ce nu a făcut-o faţă în faţă şi a zis că nu poate. Fine with me. Spune mai multe despre el decât despre mine. M-am văzut cu tipi între timp, mi-am văzut de ale mele, dar nimic nu era destul de okay încât să vreau mai mult de la tipii ăia. Aşa că na, am rămas cu mine şi proiectele mele. Ca într-o seară, nu ştiu, să dau din greşeală pe povestea fostei ăleia. Şi să îl văd cu ea nu ştiu unde.

Aha! Deci acuma ai timp? Brusc. Aici am fost impulsivă şi am sunat direct. Am zis că deh, nu mă interesează cum o să mă vadă ei doi, şi l-am întrebat dacă e cu ea şi a zis că da. Da – aşa gen, “da care e treaba ta da”. Şi am închis. Chill. Urâtă treaba, oricum.

Ca să mă sune mimoza (el) să sară la mine că de unde până unde mă răstesc la el, că nici bună ziua, blabla. Îmi cer scuze şi îi explic că na, impulsul. El o dă pe a lui. Că cică el de ce nu poate fi cu cineva dacă eu sunt. Cum adică? (eu fiind singură). “Păi ai fost acolo ai făcut aia erai cu ăla blabla”. Oh, so you stalk me. Ah, şi preferata mea “cum ai văzut aia dacă nu o ai pe tipă la follow?”. Băi, chiar sunt o relaxată, am dat din pură greşeală de poză (universul şi căile lui). Şi n-a crezut. Că na, iară aceeaşi poezie, eu subjug, eu nu ştiu arăta să iubesc, că o să ajung să îl urăsc, că ipocriziile lui sunt asumate, că n-ar mai fi mers dacă nu ne despărţeam – DAR, nu se ştie ce se va întâmpla pe viitor, să las chestia dintre noi undeva acolo, da nici să nu îmi fac speranţe. Ha? Poftim poftim? Zic nu frate, ai plecat, ai ales, treaba ta, nu te întorci. Şi o tot dădea că speră că vom fi prieteni şi vom putea vorbi odată dar că acuma nu e timpul pentru sănătatea mea mintală (?). Îi zic scurt că eu îl iubesc dar nu înseamnă nimic mai mult decât asta. Şi că ăsta e papa. Apoi apar mesajele de la el – voia să mă ajute cu nişte topicuri de debate, şi îi scriu încă odată frumos că eu nu îi înghit basmele şi că n-a luptat pentru absolut nimic şi că e pa-pa. Şi îmi scrie romane înapoi. Foarte defensive. Ca să îmi trimită după câteva ore ceva gen “Hai mă chiar aşa de *** ţi se pare povestea?”. N-am răspuns. La absolut nimic.

Ultima oară când m-a contactat a fost că i-a zis o amică comună că amândoi suntem idioţi da parcă el e mai mare ca mine, şi că na, nu îl mai preţuieşte nicio tipă ca mine. Şi ăsta m-a sunat şi după mi-a dat mesaj să îi zic la aia să nu se mai bage în seamă. Da ce treabă am eu cu opiniile femeii? N-are relevanţă, da ca să demonstrez că nu sunt acră chiar şi amicii lui au zis că-s om mişto şi că aia e proastă rău. Şi că n-o plac. Whatever.

Îmi pare rău de istorisire, că-i lungă şi plicticoasă iar pe alocuri penibilă. Dar na, tipu se încurca grav în explicaţii şi nici nu a vrut să îmi confirme că pentru aia m-a lăsat. Chit că eu am rămas cu un amar îl-iubesc-dar-mai-bine-nu. Şi amicele mele o dau pe idei fanteziste că omu o să se întoarcă la mine. Şi simt că fac implozie de la basme de genul. Nu ştiu, care e logica să te întorci la aşa ceva (aia)? Că mie nu îmi pare că oamenii se schimbă atât de mult. Că pentru mine toată povestea e amuzanto-tragică şi nu înţeleg care e faza. Pe bune că na, ca ultima proastă picată din copac mă simt, că gen eram maxim decorul un an de zile. Poate că am şi fost. Mea culpa. Şi de ce să vină înapoi la mine? Aolo. Am fost clară că nu. Adică îl iubesc dar hai să fiu raţională. Da eu nu cred că oamenii se schimbă, sau mai ales că merită să te întorci la ceva aşa de aiurea. Adică, vorba lui, aia era proastă şi i-a pus ăl’ de sus mâna în cap când a scăpat de ea. Ipocrizie :)) ah, şi voiam să fiu umană/drăguţă când am vorbit ultima dată şi l-am întrebat cum mai e. Şi a zis efectiv “nu vreau”. Ha? De ce? “Că nu vreau”. Şi am insistat până a recunoscut că “păi când m-ai întrebat cum a fost la parţial de unde ştiai? Oricum tu ştii orice fac.” Şi dau să îi explic că mă văzusem în aceeaşi săptămână cu un tip din anu lui şi ăla s-a plâns de parţial. Hopa. Ce răbufnire penibilă. Chiar mă opream să râd în timpul apelului la cât de absurd mi se părea totul. Maxim, îţi zic că mă simţeam prinsă în ceva treabă kafkaiană-subliminală.

Oricum, sper că te-a amuzat “tragedia” asta personală. M-ar amuza şi mai tare la cât de atent e la ce fac eu cu viaţa mea să vadă şi treaba asta (deşi nu ştiu cum). Foc şi spume. Yep, ştiu că am fost proastă. Dar măcar am făcut tot ce am simţit.

          Mulţumesc!    

*

Dragă X.,

După cum vede oricine citeşte această poveste, tipul ăla nu e pentru tine şi tu nu eşti pentru el. Fiecare dintre voi doi vreţi foarte tare ca povestea să curgă după cum o dictaţi voi, nici unul nu este dispus să lase de la el, orice încercaţi unul cu celălalt iese prost.

E vizibilă din avion această incompatibilitate? God, yes.

Dar simplul fapt că îţi tot spui în cap, iar şi iar, această poveste, obsesia ta pentru amănunte, arată că, deşi încerci să mă convingi foarte tare pe mine, şi probabil şi pe tine, că nu mai vrei această relaţie, în subconştientul tău ăla ţi-e în continuare boyfriend.

Altfel, pe bune, de ce e problema ta că se vede cu fosta? Sau cu viitoarea? Sau chiar cu Papa de la Roma?

Încearcă să te aşezi la o bere cu tine. Şi cut the bullrahat. Ia o foaie de hârtie şi un pix. Separă coala în două coloane verticale. Pe partea dreaptă scrii de ce îl mai vrei. Pe partea stângă, de ce nu e cazul să-l mai vrei. Dar onest, matur şi obiectiv.

Apoi, tragi o linie orizontală şi reiei prin analiza punctului în care eşti acum.

Pe partea dreaptă scrii ce şanse ai să transformi acest haos de nedescris într-o relaţie funcţională şi normală. Pe partea stângă – motivele pentru care acest haos de nedescris nu va fi niciodată o relaţie funcţională şi normală.

Apoi, cu foaia aia în mână, examinează dreapta şi stânga. Şi ia o decizie fermă, matură, de care să te ţii.

Voi, adolescenţii, vreţi să fiţi trataţi ca adulţi. Dacă cineva vă face copii, vă supăraţi terci. Ei, o parte a condiţiei de adult e să fii consecvent cu propriile decizii.

Să zicem că dreapta e mai lungă. (Deşi nu cred.) Îl suni pe tip şi-i spui: “Uite, mi-ar plăcea să reluăm relaţia şi să facem treaba să funcţioneze.)

Şi faceţi treaba să funcţioneze.

Dar poate stânga e mai lungă.

Atunci ia DECIZIA FERMĂ să tai macaroana. Fără stalking pe paginile lui, fără întrebat prieteni comuni ce face, fără f***ere de grijă legată de lucruri care nu te mai privesc, fără telefoane personale, fără interacţiuni de-astea cu poponeaţa în două luntri, care te fac să mai ţeşi un pic la narativa asta extrem de toxică pentru tine în primul rând.

Dacă nu poţi să-ţi respecţi decizia fermă doar pe baze raţionale şi determinare, pune-i numărul la blocate, dă-i block pe toată social media, setează-i adresa de mail pe “spam” şi impune-ţi să îl scoţi definitiv, la propriu, din cap.

Altfel, sper că îţi dai seama cât de ridicol e acel “oh, so you stalk me” după ce tu i-ai dedicat ditamai Mahabharata asta.

N-o mai ardeţi “te-vreau-afară-din-viaţa-mea-boule-ce-faci-iubi”? Nici ăla nu va şti ce vrei de la el de fapt, şi atunci tendinţa umană generală e să devină din ce în ce mai frustrat şi mai “ba-pe-a-mă-tii”, şi nici tu nu ieşi din cercul ăsta vicios, să treci la treburi mai sănătoase cu capul.

Că e greu să iei decizii ferme şi să te ţii de ele?

Sure.

Nimeni n-a zis că a fi adult e uşor.

Sper că am fost utilă,

Lorena.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.