Într-o ţară care pune construcţia Catedralei Mântuirii Neamului cu mult peste sănătate şi educaţie, un subiect precum seminarul de teologie care îi transformă pe tinerii inocenţi în preoţi este mai mult decât actual, fierbinte şi demn de tratat. De aceea, filmul de debut al lui Daniel Sandu vine cu un bagaj de aşteptări şi de interes pe care puţine alte teme l-ar aduce. Şi, desigur, cu un prim val de înjurături pe net. Majoritatea de la oameni care nu l-au văzut, dar care cred cu tărie că a crede înseamnă a nu cerceta.
Dacă e să compar “Un pas în urma serafimilor” cu un film românesc precedent, care, de asemenea, şi-a luat porţia copioasă de sudălmi pentru că tatona pe teren minat, acest film ar fi “După dealuri”. Dincolo de unghiul critic cu care tratează biserica ortodoxă ca instituţie, ambele filme sunt animate de o nevoie a credinţei în divinitate şi de o luptă a eroilor, cu alţii dar în primul rând cu ei înşişi, pentru a ascende la o conştiinţă superioară.
Hă? recitesc eu fraza de mai sus, de data asta prin lentila publicului de mall, şi-mi dau seama că sună a moartea definitivă şi dureroasă a pasiunii. Vă voi ruga să mă iertaţi. Dar “Un pas…”, exact ca “După dealuri”, are atâta voluptate a nuanţei, a detaliului semnificativ, a emoţiei subtile şi a umorului şi mai subtil, încât o să te predispună la pseudo-filosofat. Chiar şi pe tine, spectatorule de mall. Nici tu nu eşti scutit de gânduri profunde, chiar dacă nimic din viaţa ta de acum nu lasă loc presupunerii că le-ai putea avea.
Revenind: “Un pas” este despre “bobocii” seminarului de teologie care vin, cu băgăjelul adus de părinţi, să-şi încuie hormonii adolescentini în plină răzvrătire şi setea de viaţă, distracţie, excese şi atitudine (adică adolescenţa) în spaţiul claustrat, nu doar fizic, ci şi prin tona de reguli şi pedepse, al pepinierei de viitori păstori ai naţiunii. Teoretic, o astfel de şcoală ar trebui să fie o călăuză fără greş întru valorile creştine supreme, nu? Aşa cum, în “Art School Confidential”, călăuzirea tinerilor pentru a-şi descoperi creatorul interior, generatorul de frumuseţe şi emoţie, ar trebui să fie tot un drum lin, elevat, presărat doar de inspiraţie şi lumină, nu?
Nu.
Dacă drumul spre iad e pavat de bune intenţii, drumul spre rai e pavat de căderi în păcat de toate tipurile, pacturi cu Diavolul, erori de judecată şi, în mod cert, pierderea timpurie şi brutală a inocenţei. Prin lentila lui Daniel Sandu, credinţa e putere. Puterea de a recunoaşte răul, de a-l asuma şi de a-l suprima cu armele proprii.
Dacă eroul, seminaristul Gabriel (da, ştiu, nume de arhanghel; dacă e să luăm la rând toate referinţele biblice subtile din film, scriu o lucrare de licenţă pe marginea lui) e încântător, prin prisma tinereţii, purităţii şi frumuseţii nevinovate, personajul care “fură showul” e antagonistul, părintele Ivan, jucat cu o virtuozitate actoricească de-a dreptul antologică de către Vlad Ivanov – unul dintre puţinii actori care izbutesc să mă impresioneze din ce în ce mai tare, de câte ori îi văd într-o nouă partitură. Machiavelic până în rărunchi, folosindu-se de minciună, manipulare, şantaj, umilire publică, violenţă, pentru a testa tăria morală a elevilor – şi exmatriculându-i pe cei care semnau acest pact cu Diavolul, în timp ce-i tortura fără milă pe cei care #rezistau – Ivan este unul dintre cele mai fascinante, neaşteptate şi oripilante personaje din cinematografia românească. Ever.
Şi e un personaj care mi-a lipsit.
Pentru că, de când cu trendul ăsta al minimalizării, al micului adevăr de bucătărie, al personajelor fără mize mari, filmele au devenit o plictiseală cruntă. Ivanov îmbină realismul interpretării, tipic acestui trend, cu o forţă expresivă şi o intensitate dramatică în crescendo, tipice filmului care chiar are ceva de spus. Şi rezultatul e covârşitor. De mult n-am juisat intelectual în halul ăsta, urmărind un actor care haleşte ecranul. M-a avut atât ca spectator, cât şi ca practicant al aceleiaşi meserii, şi nu în ultimul rând ca autor, pentru că arta lui Ivanov de a doza suspansul şi de a jongla cu imprevizibilul e lucrul pe care mi-l doresc dintotdeauna.
Dacă tot vorbeam de imprevizibil. Acesta, combinat cu un umor rafinat, mai degrabă afectuos decât anihilant, face ca un film care durează mult peste două ore să fie devorat cu atenţia şi bucuria unui copil care se uită la desene animate.
Adăugăm cadrele largi, meşteşugite cu grijă, cu o coregrafie a grupurilor de oameni graţios construită, care duc cu gândul, de asemenea, la “După dealuri”, să spunem că avem aici un film care e, dincolo de cele enumerate mai sus, un film frumos, impecabil din punct de vedere stilistic, un film care o să-ţi alinte ochiul de spectator.
Prezic în globul meu de cristal că acest film va secera la anul toate premiile pe cineva românesc şi minimum cinci – şase festivaluri străine. Dar până atunci, mergeţi să-l vedeţi. Daniel Sandu are stofă de autor de cinema.
Foto: Hi Film.
Ce drăguț ar fi să fie de Oscar! 😁
Probabil va fi propunerea României la Oscar pe anul viitor. Şi poate va şi intra pe un short list.