Raportul just dintre umilinţă şi demnitate

Această postare e scrisă în urma unui periplu al blogurilor, şi a amărăciunii cumplite care m-a cuprins în momentul în care mi-am dat seama, din nou, cât de mizerabil poate fi, uneori, raportul plătitor – executor de servicii în România noastră dodoloaţă.
Nu ştiu dacă îmi vine să plâng sau să urlu, când citesc lucruri cum ar fi ăsta, ăsta şi articolul sursă al celui de-al doilea, adică ăsta. Şi să le luăm pe căprării, pentru un plus de claritate.

1. în primul caz, un cititor mai mult decât agramat – a se vedea utilizarea verbului “şti(i)”, are tupeul de a se trage de brăcinari în public cu un editor. Dacă volumul ar fi fost prost, prost tradus, prost copertat sau alte asemenea lucruri, aş fi înţeles. Dar nu! Tovarăşul neica nimeni îşi permite să urle pentru că a auzit el din surse neoficiale acum un an – nota bene, am zis acum un an, când euro se învârtea senin în jur de 3.3 de lei noi – că volumul ar fi trebuit să apară la vreo 37.5 de roni, şi uite al naibii, acum a apărut la preţul de 50. Nu putem decât să îi recomandăm cumpărătorului scârţan:
1. să se ducă să zbiere la toate casele de schimb valutar din ţară, una câte una.
2. să cumpere, poate ceva mai ieftin, un cod de bune maniere, şi să studieze partea cu comunicarea oficială. Dacă numărul de mitocani pe metru pătrat în România ar fi fost ceva mai mic, i-aş fi cerut adresa şi i-aş fi oferit eu acest cadou, din diferenţa de preţ pe care o revendică. Dar din păcate, dacă aş sta să fac această ofertă tuturor urangutanilor autohtoni, aş da faliment într-o săptămână. Şi nu m-ar deranja să dau faliment, dacă rezultatele ar fi vizibile – dar tare mă tem că nu le-aş oferi decât o ocazie de cadou gratuit de 8 martie uite, nene, am mai scăpat de cheltuiala pentru soacră-mea.

2. Postările 2 şi 3 reprezintă un alt subiect dureros şi umilitor. Problema e următoarea: munca de traducător e atât de dificilă, de migăloasă, de complicată şi solicitantă, încât bătaia de joc a unor edituri din România faţă de câţiva din cei mai buni traducători e strigătoare la cer. Editurile urlă că au traducători proşti şi nepunctuali. Dar nu ştiu să le arate apreciere acelora – puţini – care oferă calitate. Îi pun pe drumuri, îi obligă la insistenţe telefonice interminabile, mailuială infinită, urlete, ameninţări, scandal. După câteva luni de muncă pe brânci, mai trebuie să efectuezi o a doua muncă pe brânci – cea de recuperator – pentru o sumă adeseori ridicolă.

Oricum, nu pot decât să răsuflu uşurată. Până acum îmi imaginasem că am faţă de proastă, şi din cauza asta am avut atâtea întârzieri la plăţi. Treaba bună este că, după ce mi-am creat o reputaţie de scandalagioaică, am împărţit lumea în două tabere: cei care ştiu că mă vor plăti la timp, deci mă iau aşa cum sunt, şi cei care se feresc de mine ca domnul drac de doamna tămâie. Lucru pe care îl recomand cu mult drag celorlalţi colegi traducători.
Ce preferaţi? O reputaţie de om numai bun de pus pe rană, şi multe creanţe pe la edituri, sau o reputaţie de scorpie-rapandulă-javră şi o situaţie financiară echilibrată?

Şi acum revin la tema postării – concluzia ambelor căprării. Vorba cântecului: “Shame on you if you fool me once / Shame on me if you fool me twice.” Trebuie să avem mare grijă cu cât ne vindem, cui ne vindem, şi câtă muie (pardon de expresie, dar e cea mai plastică) suntem dispuşi să luăm pentru un ban în plus.

Later edit: Cu un singur amendament, şi anume acela al coloanei vertebrale. În clipa în care tu ai întârziat predarea unei lucrări cu mai multe luni, e inadmisibil să pretinzi plata pe loc. Dacă tu ai întârziat, să zicem, trei luni cu manuscrisul, îi dai ăluia dreptul să întârzie trei luni cu viramentul. N’est-ce pas?