Să ne respectăm bătrânii

Da, aţi citit corect fraza din titlu, şi nici mie nu-mi vine să cred că pe acest blog de satiră şi trolling scriu acum acest lucru. Dar lansarea cărţii lui Nelu Stratone, Rock sub seceră şi ciocan, mi-a scos în cale un cu totul alt public. Un public care m-a făcut să văd într-o lumină diferită nişte lucruri.

Cititorii şi spectatorii mei, în majoritatea lor, sunt oameni până în 30 de ani. OK, hai până în 40. Am şi câteva persoane trecute de această vârstă, dar le număr pe degete. Sunt oameni cărora libertatea le vine natural; oameni obişnuiţi să se accepte pe ei şi să-i accepte pe cei din jurul lor, oameni care au călătorit, au citit, au văzut spectacole, filme, concerte. Ia orice cititor al blogului meu la o cafea şi o să ai ce să vorbeşti toată seara fără să te plictiseşti.

Vineri seara, mi-a picat fisa că noi am avut cum să fim aşa datorită oamenilor din publicul nostru.

15195999_1351585761579594_2735895007308706226_o

Rockerul în vârstă mi se pare una dintre cele mai neconvenţional frumoase persoane din lume. Asta pentru că rockul în sine este o muzică infuzată de tinereţe eternă. O muzică de protest furios, o muzică de refuz al convenţiilor, o muzică a adrenalinei, o muzică a vieţii, până la urmă. Şi tânărul rocker nu ştie că la un moment dat o să-i albească părul, chipul o să i se acopere de riduri, trupul o să îşi piardă vigoarea şi pielea o să se înmoaie. Tânărul rocker crede că va rămâne etern puternic sau că va muri la 27 de ani precum vestitul Club 27, pe care vă las să-l căutaţi voi pe Google, dacă nu ştiţi despre ce e vorba.

Pe vremea lui Ceauşescu, să fii rocker era multiplă provocare, atât socială cât şi culturală. Erai luat la ochi, urmărit, comentat, hărţuit, erai element indezirabil al societăţii, golan, huligan, derbedeu, şi multe adjective din aceeaşi familie de sinonime. Cu alte cuvinte, erai viu. Aveai un contact cu o realitate care te menţinea integru şi, miraculos, ţinea maşina de spălare a creierelor departe de tine.

15202545_1351585758246261_2034256871553851305_n

Rockul lor era libertate. O libertate pentru care ei se luptau zi de zi, în timp ce masele de idioţi căutau să-i acopere şi să-i uniformizeze.

De multe ori am vorbit unor publicuri amorţite, îndopate de corporateză, plictisite, dezinteresate, sau unor publicuri care erau gata să halească pe nemestecate orice le serveam. Aici, am avut în faţă un public foarte atent, foarte familiar cu ce aveam să-i spunem, şi, mai presus de toate, un public familiarizat până la sânge cu ceea ce discutam noi, şi anume, propria lor tinereţe. Erai conştient că vorbeşti unor oameni pe care n-a reuşit să-i tâmpească şi să-i aplatizeze comunismul. Şi nu numai că n-a reuşit, dar au avut ei, şi alţii ca ei, puterea să-l răstoarne şi să readucă normalitatea.

Ăştia sunt bătrânii pe care mi-i recunosc ca ai mei şi pe care vreau să-i respect. Acestui tip de oameni simt în mod real nevoia să le sărut mâinile. Pentru că, ideologic şi spiritual, noi suntem copiii lor. Noi suntem cei care trebuie să le ducem efortul de a rămâne normali mai departe.

4543

Totodată, discutând cu oamenii ăştia, mi-am revizuit atitudinea faţă de propriii mei părinţi şi de restul oamenilor de pe vremea lor. De fapt, îi judecăm prea aspru. Avem în vedere doar faptul că ne-au educat brutal, despotic, fără tandreţe şi fără generozitate. Dar să examinăm totuşi contextul. Generaţiile acestea de dinaintea noastră au fost victimele unei farse tragice a istoriei. A unei realităţi răsturnate, în care erau forţaţi să se mintă pe sine şi pe alţii, să se denatureze, să pretindă că răul e bine şi că binele e rău. Generaţiile de dinaintea noastră au avut ghinionul de a fi cobaii unui experiment politic şi social dezumanizant. Bagajul de ură şi durere pe care ni l-au transmis era tot ce aveau. Nu ştiau cum altfel.
Şi putem fi parte din terapia lor. Nu e cu adevărat o soluţie să-i alungăm din vieţile noastre. Chiar dacă ne-am educat să fim exact opusul lor. Poate şi ei şi-ar fi dorit să fie opusul lor înşişi, dacă ar fi ştiut că se poate. Poate că într-o lume liberă şi lipsită de prejudecăţi, maică-mea ar fi fost o femeie creativă şi relaxată, ca mine. Poate chiar ar fi fost mai mişto. Nu avem cum să ştim.

În dimineaţa de după lansare, am sunat-o pe mama.
-Ce faci, mamă?
-Rebus.

Foto: Gilda Comarzan.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. Ilie Forascu says:

    multumim LORENA!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger