Cine are ochi să-mi vadă social media în ultima vreme s-a prins că am o colaborare cu un magazin online de îmbrăcăminte care se numeşte Holy Fashion şi care e axat pe street style contemporan şi pe designeri relevanţi în domeniu.
Hai să nu mimăm că stilul meu a evoluat peste noapte prin generozitatea Celui de Jos (că cel de Sus era ocupat cu referendumul, sau ceva de genul.) Hai să ne facem coming outul că lucrăm împreună.
Mbun.
Şi la ultimele noastre fotografii, mi-au dat nişte pantaloni baggy. Zişi şi “pantaloni cu turu’ lăsat”. Zişi şi “just in case că nu mă ajută pampersul”.
Acum, orice om care mă citeşte cu regularitate e familiarizat în privinţa relaţiei mele cu baggypants. Ştie că îi urăsc cam cum urăşte CPF homosexualii şi Preafericitul Daniel pe ăia care nu marcă banul. Am scris despre baggy pants iar, şi iar, şi iar.
Şi totuşi, când i-am purtat, mi s-au deschis ochii. Toţi trei.
Pasămite, vedeţi voi, boieri dumneavoastră, eu n-am purtat niciodată baggypants până acum. I-am văzut mereu pe alţii. Iar alţii îi purtau, mereu, cu oarecare jenă. Ca şi cum s-ar fi scăpat pe ei, şi speră să nu se prindă nimeni. Ca şi cum încearcă să menţină răhăţelul cât mai ferit, să nu cumva să scape pe picior.
Ei, bine, abia când mi-am pus baggypants, mi-am dat seama că acest volum cere atitudinea necesară, să nu arate prost pe tine.
Şi anume:
Imaginează-ţi că în tot spaţiul gol alocat de designer, tu găzduieşti un ciorchine de coa*e care ţi-au crescut peste noapte. Şi fiecare co* îţi dă puncte bonus de supererou.
Abia dacă-i porţi aşa şi mergi relaxat, sigur pe tine şi bine înfipt în sol, ca şi cum toată strada e a ta, că ţi-a cumpărat-o mă-ta într-o zi banală de miercuri în semn de afecţiune cotidiană, pantalonii baggy capătă sens.
Da, asta cere încredere URIAŞĂ în corpul tău şi un pic de mobilitate a şoldurilor.
***
Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.
Sh*t They Say