Sindromul Alain Delon

Anul ăsta, invitatul de gală de la TIFF, din Cluj, a fost Alain Delon. Bărbatul fatal care ne-a avut toate mamele şi bunicile – sau mă, rog, după vorba unui banc celebru, le-a trecut direct la catastiful de futute, de vreme ce nici una nu i-ar fi opus vreo rezistenţă.

Alain Delon a fost modelul de frumuseţe clasică masculină europeană: înalt, zvelt, distins, cu ochi mari şi albaştri, cearcăne care să indice gânduri profunde şi nopţi nedormite – şi să inducă în femei instinctul matern de a-i face o cană de lăptic cald şi de a-l acoperi gingaş cu plapuma, să doarmă minune de băiat.

În copilărie, am găsit într-un dulap vechi poze alb-negru cu autograful lui Alain Delon. Singurele dovezi de fangirling îngăduite de comunişti. Cu vedeta îmbrăcată până-n dinţi, fără pectorali şi alte cele la vedere, cu tot erotismul exprimat doar din privirea care era într-adevăr memorabilă: un amestec de inocenţă şi de vinovăţie. Se zice că bărbaţii sunt rupţi după inocenţă şi femeile, dimpotrivă, vor amanţi cu experienţă. Pe mine, dimpotrivă, m-a tulburat întotdeauna puritatea la bărbaţi, senzaţia că vorbesc cu o persoană curată sufleteşte, care nu s-a murdărit definitiv de cinism şi oportunism (şi alte “isme”) şi are tresăriri de emoţie în faţa lucrurilor mici. Iar Alain Delon a avut mereu – şi încă are – un soi de puritate care e foarte appealing şi alluring.

Ce am văzut eu, şi ce au văzut toţi oamenii de 20 şi 30 de ani care s-au uitat la pozele lui Alain Delon? Au văzut un gentleman distins, care a îmbătrânit incredibil de frumos şi de suav. Un om pe care, ca să fiu siropoasă până la capăt, vârsta l-a sublimat, retrăgându-i testosteronul şi transformându-l în poezie. Cred că m-aş putea îndrăgosti platonic de Alain Delon cel de acum şi să mă plimb cu el de mână prin parc.

M-a suprins însă reacţia sexa- şi septagenarelor, când au fost publicate imaginile de la TIFF. “Aoleu, ce urât e!” “Vai, ce groaznic a îmbătrânit!” “Trist!”
Really, nigga?
Modul în care s-au răzbunat verbal femeile pe fostul lor idol m-a lăsat paf.
Şi singurul lucru care mi-a trecut prin minte a fost următorul: nu putem inspira iubire, chiar fără să vrem, chiar şi unor oameni pe care nu-i cunoaştem şi de la care nu vrem nimic, fără să ne primim pedeapsa mai încolo.