Sunt fan Chefi la cuţite

Salut, sunt Lorena, şi până la 30 de ani n-am gătit decât cartofi prăjiţi, ouă ochiuri şi fantezii erotice pane. De asemenea, nu m-am uitat la televizor de peste zece ani, pentru că infuzia de inepţie de pe micile ecrane româneşti îmi făcea creierul să se usuce şi să cadă, şi mai cu seamă, falsul odios din reality show-uri, făcute cu buget mic sau prost cheltuit, scenarii de toată jena, amatori de toată jena, fals în mişcări, fals în replici, isterie nejustificată, îmi intoxicau spiritul.

Mi-era clar un lucru: că românii sunt mult prea neprofesionişti şi crispaţi pentru a produce reality show de calitate, că televiziunile nu-şi vor asuma riscul unor interacţiuni umane reale şi că tot ce se va construi pe hârtie pentru a fi dat spre reproducere unor amatori va arăta şi suna precum monsieur cochon, aka porcul.

Bun.

Acum câţiva ani, înainte ca pandemia să ne pună pe toţi pe butuci, eram eu prin ţară cu nu mai ştiu ce eveniment, într-o cameră de hotel, schimbam canalele, când m-am oprit. Antena 1. Un concurent emoţionat aştepta în spatele unor uşi, să i se testeze preparatul. Tremuriciul omului, combinat cu glumele celor trei chefi pe care-i ştiam de la Masterchef, m-a agăţat. Apoi, omul a intrat în platou şi a început să-şi spună povestea. Am început să mă uit. Şi m-am uitat. Şi uitându-mă, am uitat să mai schimb canalul.

Diferenţa faţă de PRO TV, unde li se impunea celor trei bucătari să adopte o isterie falsă şi grotescă, cu aruncat farfurii pe jos, în stilul lui Gordon Ramsay, şi, desigur, candidaţilor nişte personaje direct pogorâte din coşul cu clişee (pentru că, dacă PRO cel de rit vechi făcea reality, ăla trebuia, nu-i aşa, să fie şi Jamie Oliver, şi Hell’s Kitchen, şi Kardashianii, şi Morţii Mamelor Noastre SRL, şi eventual să pară şi real) bun, deci diferenţa faţă de PRO TV e dată, de la bun început, pe faptul că acest show merge din start pe diferenţele evidente de background, vârstă şi temperament dintre cei trei chefi şi, de la capul locului, se creează trei personaje radical diferite, lucru de natură să genereze tensiune şi interes.

Adică, pe scurt, cel mai bun reality se creează atunci când lucrezi cu – uimire! – realitatea. Realitatea uşor cosmetizată. Cei trei chefi au deja nişte personalităţi captivante. Probabil, au fost ajutaţi din regie să le exploreze mai expresiv. Dar abia când îi auzi pe oamenii ăştia ciondănindu-se haios ore în şir, cu ceea ce sunt vizibil cuvintele şi ideile lor, îţi dai seama ce cancer a fost PRO TV-ul depersonalizant şi despotic de odinioară. Veşnica lui pomenire.

În ultimele câteva sezoane, au dus şi castingul concurenţilor la un nivel excepţional. Nu ştiu ce fac oamenii ăia prin farfurii, dar prin platou fac minuni, pentru că sunt aleşi să fie povestitori haioşi, să fie carismatici, magnetici, iar cei mai funny sunt aceia dintre ei selectaţi ca antieroi. Răutatea lor e foarte amuzantă. Am râs de confesionale ca o isterică, tot sezonul 10.

Ajută mult faptul că formatul e original românesc şi nu trebuie să aderi la varii idei fixe importate de afară şi nealiniate la felul de a fi mioritic. Ajută foarte mult că emisiunea creşte sezon de sezon, păstrând şi dezvoltând ce e bun. De exemplu, audiţiile. Partea de audiţii e preferata mea. Audiţiile Chefi la Cuţite sunt nişte minireportaje superbe despre vieţile oamenilor. Tineri, bătrâni, frumoşi, urâţi, români, străini, şi ador faptul că există reprezentare LGBT. Dar nu numai că există reprezentare LGBT, ci e realizată corect. Li se vorbeşte normal, ca unor oameni, li se pun întrebări sincere şi respectuoase, unii dintre ei ajung în echipe, ba chiar mai departe şi pe tot parcursul, sunt integraţi în acţiune în cel mai civilizat mod. Iar acesta e un model de interacţiune cu persoane LGBT. Prin comparaţie, la Survivor România, unde nu ştiu care gherţoi generic îl făcea pe Emil Rengle “fetiţă” pentru că era nemulţumit de prestaţie.

Apreciez şi faptul că există reprezentare romă, şi nu doar că există, dar vedem respect şi tratament civilizat şi în echipe faţă de colegii respectivi, şi chiar când se ceartă oamenii – e reality, deci fără **zduială nu se poate! – niciodată insultele nu se duc la termenul cu “ţ***”.

Există un mod elegant, subtil şi natural de a promova integrarea în societate a categoriilor vulnerabile şi expuse în mod sporit hărţuirii şi bullyingului, iar Chefi la cuţite face o treabă minunată din acest punct de vedere.

Şi îmi place extrem de mult că, cel puţin în sezonul 10, a lipsit prototipul concurentului “bărbat tradiţional”, misogin, agresiv, arogant, cu nasul pe sus aiurea. Acest specimen a fost prea îndelung promovat şi e deja momentul să se retragă la depou la Giuleşti. În schimb, s-a pus accent pe feminitate, de toate vârstele şi din toate mediile. Feminitate agresivă şi feminitate vulnerabilă. Feminitate sigură de sine şi calmă, feminitate sobră şi îndelung muncită, feminitate timorată şi cu multă nevoie de reafirmare şi de încurajare, feminitate răutăcioasă şi pusă pe bârfă.

Sezonul 10 Chefi la cuţite a fost un studiu de feminitate, în adevăratul ei sens. De aceea mi-a şi plăcut mai mult decât cele precedente, şi m-am şi uitat la el cu sfinţenie.

Şi cum ieri a fost finala – câştigată de Florica Boboi, o femeie – mi-am dat seama că în mod cert a existat un scenariu. Dar arta reality show-ului cu adevărat bun este că scenariul n-a fost nicio clipă vizibil. Boboi era fata de treabă din echipa ei. Cea harnică, liniştită, dar care nu avea încrederea sclipitoare de sine a “greilor” echipei, prin urmare, nu-ţi sărea în ochi. Dar în ultimul episod a dat un model de management al echipei, de atitudine bună, caldă, calmă şi profesionalism sobru.

“La mine-n restaurant, dacă văd că femeia de serviciu e obosită, mătur eu în locul ei”. Faptul că au ales să promoveze un astfel de câştigător mi se pare lăudabil.

Şi un lucru pe care-l ador e faptul că Gina Pistol a rămas prezentatoare, deşi, în urma naşterii, e mult mai thicc şi mai rotundă în obrăjori decât pe vremea în care era fotomodel şi avea un corp de vis. Gina ca prezentatoare e imaginea ultimă de body positivity. Îmbrăcată în rochii care-i flatează noile forme, rotundă şi adorabilă. În sfârşit, o televiziune din România a înţeles că o femeie frumoasă nu înseamnă obligatoriu două beţe-nfipte-n ***, aparat de mers pe drum. Şi reality-ul e ajutat teribil de mult de simplitatea Ginei. Care râde cu concurenţii, plânge cu ei, îi compătimeşte de zor, fără urmă de formalitate.

***

La ce mai au de lucru? La contracte de confidenţialitate mai bune. E un pic trist să se spoilerească câştigătorul cu un secol mai devreme.

***

Dacă îţi plac aceste texte, poţi oferi o cafea autorului lor. Aici.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.