The Crow: De ce?

E un an dificil pentru producătorul de filme Lionsgate. Întâi, şi-a luat oceane de mumu de la gameri şi de la fanii fantasy pentru Borderlands, şi acum, tot fanclubul filmului clasic gotic horror The Crow cu legendarul Brandon Lee în rolul titular le ia dumnezeii în… uhm, să zicem deşert pentru un remake pe care nimeni nu l-a cerut niciodată.

Dar eu compătimesc pe oricine e ţinta urii colective cu spume, pentru că am fost acolo şi e un loc înfiorător. Prin urmare, aceasta nu va fi o recenzie ca oricare alta. Aceasta va fi recenzia mea foarte binevoitoare, în care mă duc la film cu inima laaaarg deschisă şi cu toate robinetele de pozitivitate deschise la maximum, să caut motivele pentru care The Crow (2024) ar putea fi o experienţă plăcută pentru un spectator.

Dacă vreţi să aflaţi de ce e naşpa, puteţi citi şi vedea nenumărate recenzii pe Reddit, YouTube, Twitch, TikTok, Threads, X (fostul Twitter), Rotten Tomatoes şi restul internetului. Dar noi nu vrem să fim restul internetului. Prin urmare, hai să găsim partea bună.

Primul lucru pe care trebuie să-l faci, pentru a aprecia The Crow (2024) e să uiţi tot ce ţine de experienţa sublimă pe care ai avut-o cu The Crow (1994). Brandon Lee a murit împuşcat accidental pe setul acelei producţii. Dar înainte să moară, a jucat personajul respectiv cu infinită pasiune, cu o sete de răzbunare epică şi cu o graţie elegantă şi precisă pe care numai un artist născut direct în sala de arte marţiale o poate avea. Spre deosebire de Batman, sau Superman, sau alţi supereroi care au avut atâtea feţe celebre de-a lungul istoriei filmului, The Crow este şi va rămâne Brandon Lee, şi acest lucru e definitiv.

Cred că dacă, în loc de corb, scenariştii ar fi ales orice altă pasăre care să-l trezească pe eroul nostru din morţi şi să-l conducă pe calea spre răzbunare, internetul i-ar fi dat măcar o şansă. Să încerci orice asociere cu performanţa impresionantă a lui Lee e ca şi cum te joci cu c gol pe lângă p sculată.

Prin urmare, dacă vrei să-i dai acestui film o şansă, mimează pentru două ore că The Crow (1994) nu a existat.

În afară de numele celor doi îndrăgostiţi care stau la baza poveştii, Eric şi Shelly, cele două filme nu au ABSOLUT NIMIC ÎN COMUN. De aceea mă repet: înlocuieşte Corbul cu Pitpalacul, creează un pitpalac misterios şi CGI care să-l conducă pe eroul nostru pe calea răzbunării şi suntem ok.

Scenariul noului film e bazat pe câteva idei foarte bune.

1. Hai să arătăm acea poveste de dragoste între Eric şi Shelly, să-l facem pe spectator să fie investit emoţional în relaţia lor şi să suferim atunci când haita de răufăcători îi căsăpesc.
2. Hai să dăm şi antagonistului o şansă reală de luptă. Pentru că, în 1994, dacă Eric avea puterea supranaturală a corbului de a fi intangibil, iar adversarii lui erau simpli muritori, ţi-era clar că va face carne tocată din toţi, interesant era doar modul extrem de creativ şi de ingenios în care găsea decese noi şi surprinzătoare pentru fiecare în parte. Şi atunci, răufăcătorul principal, Roeg (Danny Huston) are şi el puteri supranaturale. Nu vă voi spune exact cum şi în ce mod, pentru că le-am promis followerilor mei o cronică spoiler-free.
3. Hai să nu arătăm doar latura de după moarte a Corbului furios şi pus pe căsăpit jigodii, ci tot traseul devenirii lui, de la un băiat timid şi introvertit, traumatizat de o copilărie abuzivă şi incapabil să reacţioneze la abuz, la zeul răzbunării care intră în duşmani ca-n brânză şi le rupe oasele fără să clipească.

Idei foarte bune pe hârtie, numai că realizarea prezintă probleme pe alocuri.

Bill Skarsgård e un actor foarte talentat şi expresiv. Stranietatea trăsăturilor lui, mixul de vulnerabilitate şi agresivitate, abilitatea de a trece de la 0 la 100 instant mi se par foarte interesante. Mi-a plăcut la nebunie în Pennywise (alt reboot al unui horror clasic), şi prevăd că o să-mi placă şi în rolul contelui Orlok (alt reboot al unui horror clasic). Skarsgård face tot ce poate pentru a construi onest şi autentic evoluţia personajului, cum am descris-o la punctul al 3-lea, şi are câteva momente excelente, în care filmul a devenit interesant de urmărit.

Dar nu-l ajută deloc dialogul. Erik şi Shelly fac cunoştinţă la rehab, pentru că amândoi sunt junkies. Dacă întâlnirea respectivă ar fi fost scrisă de un scenarist talentat, s-ar fi dorit să fie întâlnirea providenţială a două suflete pierdute, care au bântuit pe întuneric şi în solitudine, şi care experimentează pentru prima oară o conexiune. Şi atunci, restul poveştii ar fi avut sens dramaturgic. Dar dialogul lor are inteligenţa unui hookup pe Tinder. Replici stupide, penibile, întrebări de interviu de corporaţie: „Care e cel mai rău lucru pe care l-ai făcut până acum?” („Exces de ore suplimentare la fostul job, lol.”).

Un alt lucru care nu ajută e faptul că FKA Twigs (Shelly) are zero talent actoricesc și expresivitatea unui cartof. Îmi place muzica ei, și mi se pare bizar că nu poate inocula în rolul Shelly personalitatea pe care o are în interviuri, dar, pur și simplu, idila ei cu Skarsgård pur și simplu nu se naște. El face tot posibilul, trage de ea ca de cal mort, privirea lui plină de nevoie de dragoste rupe ecranul; ea îi răspunde cu ochi morți și cu o voce monotonă, care nu transmite nimic dincolo de cuvinte. Aproape că te bucuri că moare, să aibă și Skarsgård șansa să joace ceva.

OK. Eric și Shelly fug din rehab, pentru că Shelly are un video misterios care îl incriminează pe șeful mafioților, se ascund într-o vilă de lux, fac amor și mai iau niște droguri, apoi, din motive pe care nu le înțelegem, încep să se ducă din nou prin cluburi cu toată mafia pe urmele lor și, SURPRIZĂ, băieții răi îi iau pe sus și le trag peste cap niște pungi de Lidl, din alea de 0.1 lei, în care îți pui cepele, să-i sufoce.

Cam cât de bătut în cap să fii, să știi că șeful băieților răi are boală pe tine, dar tu te rupi în figuri prin club, unde e toată lumea bună? Din nou, e ca și cum te joci cu c gol pe lângă p sculată. Nu trebuie să fii Nostradamus să prezici că-ți vei petrece finalul serii în pungi de Lidl.

Spre deosebire de Brandon Lee, care se trezește din morți cu sete de rupt oase de mafiot, Skarsgård e un supererou ezitant. E în continuare băiatul traumatizat, care nu știa să-și exteriorizeze riposta la abuz. Iar asta naște câteva momente foarte interesante. Faptul că nu avem încredere în el că va rezista până la capăt, și că îl vedem slab, creează surpriză atunci când, după ce mafioții îi omoară și cel mai bun prieten și înțelege nivelul de ticăloșie și de abrutizare, i se scoală un revenge boner ca-n filme și face să plouă sânge în câteva secvențe de acțiune absolut superbe. E una memorabilă, masacru la Operă, unde căsăpește o haită întreagă de mafioți pe muzică clasică,

Problema e că avem parte pentru mult prea puțin timp de Corb și de măcel, și mult prea mult de ezitări și de nesiguranță, și atunci, pot înțelege de ce o parte din public, cea care se duce să vadă acțiune, rămâne cu o frustrare. E ca și cum te duci să vezi un film p**no și, primele trei sferturi din film, pe eroi îi doare capul.

Aș mai menționa la plusuri estetica filmului. Dacă originalul avea influența rock și grunge a anilor 90, remakeul are o estetică vizuală rave post-industrială electronică foarte fresh și actuală. Aproape că regreți filmul care ar fi putut fi, cu o actriță potrivită în rolul principal și cu un ritm al poveștii mai bine dozat.

Dar, cum am zis: dacă faci abstracție de existența versiunii clasice cu Brandon Lee și stai cu ochii lipiți de Skarsgård, nu va fi neapărat o experiență neplăcută.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***

Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.