Un articol despre “Dona Juana”

Nu-mi plac scrierile care mă iau la analizat ca exemplar feminin, pentru că nu m-am promovat niciodată ca “bucăţică”. Întotdeauna m-am prezentat prin ce am scris şi ce am spus şi mă enervează dincolo de vorbe când un ins  adoptă “atitudine de client”. Sunt un om liber şi eu aleg cu cine setez intimităţi. Sunt cetăţean european, am drepturi şi unul dintre ele e cel de a spune marş la coteţ celor care au impresia că au fost investiţi de îngeraşul lor de pază cu dreptul de a o arde intruziv şi invaziv fără să li se fi semnalat că e cazul. 

Acestea fiind zise, o să public totuşi recenzia care urmează, pentru că, dincolo de înţelegerea justă a distanţelor, autorul scrie bine. 

Foto: Dragoş Cristescu.

**

Actriță, jurnalistă, scriitoare, cântăreață și “bloggeriță”, fata asta promite și oferă de toate. Pe drept cuvânt, Otilia Țigănaș recunoștea un brand Lorena Lupu. Printr-o combinație armată de frumusețe, inteligență și tupeu jegos, intangibila femelă alfa își face loc cu coatele în arhetipul amazoanei. Dar unde mitica luptătoare își tăia sânul drept ca să n-o încurce la trasul cu arcul, Lorena îl învăluie în tonuri de roșu, într-un “val diafan de sânge”. “Dress to kill” spunea dudetta de stand-up comedy Eddie Izzard.

De-o intransigență viscerală, Lorena Lupu are înclinații, mă rog, fetișuri sapiosexuale pentru profesioniști, dar și mui declarative la promoție, gen “black friday”, pentru diletanți. În subsidiar, este adepta trăirii adevărate, după cum ea însăși se pronunță, făcând ochii mari spre distanțe, într-un interviu Bookfest 2010.

Să zicem că putem vorbi de profesionalism. Să zicem că există fizică, matematici, chimie, medicină, tehnologie. Să zicem că oamenii cred cel puțin că știu despre ce vorbesc acolo. Că există o bază concretă pe care pot porni ca să ofere soluții și tratamente lumii. Literatura? E pacientul care știe să-ți descrie toate simptomele, pentru ca tu să-i pui flexat un diagnostic. Literatura te întreabă “cum ar fi” și tu te apuci să calculezi științific să vezi “dacă iese”. Literatura este ființa prin care oamenii își dau seama că există ceva despre care trebuie să-ți dai seama. Lorena dictează: “Dacă oamenii nu dau mai departe ceea ce au, undeva se va produce un blocaj.” Undeva, de fapt, se va muri cu fervoare. Undeva se va produce o autodistrugere a speciei.

Dona Juana, romanul aflat la a doua ediție, postfațat de Alex Ștefănescu, e scris cu atenție simbolică și titluri muzicale date capitolelor. Conceput în perioada de lucru la Playboy, unde munca de teren îi oferă autoarei inspirație și recuzită, romanul Dona Juana tratează dar nu vindecă subiectul unei tinere actrițe și dansatoare la un club obscur de cabaret. Alături de dudettele ei, trupa de băieți homosexuali travesti, ea însăși sub camuflaj bărbătesc convingător pentru critici retarzi, repetă același show răsuflat în fața aceluiași public lălâu, noapte de noapte. Într-adevăr, Radu Stanca poate părea falic în construcția personajelor lui feminine. Era nevoie de o femeie să jongleze bărbătește cu mentalitatea unei femei. Scris dinamic, cu jocuri șirete de cuvinte, romanul lezează patetica puristă printr-un limbaj licențios care, departe de a face abuz de senzațional, se insinuează grațios ca o erecție în biserică.

Cartea Lorenei te va ține cu ochii pe fugă pe un drum al experimentelor sexuale, a fanteziei dârelor sângerii de pe fese și spate, a drogurilor și a violenței celei mai crude, cea de sentiment autoflagelat. Protagonista, această femme “futale” de România, această labia dentata de credință intimă, te va scălda în sudori când ai emoțiile gripate și-ți va plesni rațiune peste bot când te pierzi în romantisme. “Exisă ceva mai înrobitor și totodată mai eliberator decât sexul?” Stai că-ți răspunde, doar să-și aprindă un joint, care o va pune în poziție de fundație înaltă, de unde poate să-i pese de ea și de lume, fără să fie acolo nici ea, nici vreo lume.

Dona Juana e un parcurs de autoconștientizare și de eliberare. Un Harap Alb nimfoman care ar lua-o razna să aștepte sfârșitul poveștii ca să tragă vreo prințesă/prinț, n’importe qui, în țeapă. Drumul trebuie să fie pulsatil palpitant, nu muncit cast.

Sting, ăla din The Police povestea la un moment dat că, într-una din plimbările lui printre muze, îi veniseră versurile despre un transsexual în rol la produs. Le refuză și caută alte versuri, frustrat. Atunci îi vine și refrenul ca răspuns: “Don’t judge me, you could be me in another life”. “Visele mele sunt pe termen scurt și (…) se transpun în realitate înainte să apuc să le visez până la capăt” spune Don Mucho Macho, eroina cu falus ca recuzită, în Dona Juana. Ea simte prea mult fără să știe despre ce anume, nimic nu îi poate fi de ajuns afară de următorul experiment. Între frică și curaj, între lansare și retragere, între expunere și resorbție, spațiul e mai oblu decât în fiecare ipostază numită.

Cum îți dai seama unde să te oprești? Care e limita dintre sinuciderea accidentală ca experiment eșuat și sinuciderea prin confortul siguranței păstrate o viață întreagă? Niciun răspuns valid. Când ți se pune pata pe un nimeni, e ca prima pată din chiloții adolescentului spontan stimulat, neautomasturbat, punct în care și-i spală singur în chiuvetă, să nu știe mama. E prima pată roșie din lenjeria intimă a adolescentei pe care, cu mândrie o flutură prin casă, pân-o găsește pe mama să-i arate. E pata pe care o freacă obsesiv bătrâna de pe lenjeria bătrânului deja inconștient că și lui i se pun pete. E aceeași pată care ți se pune și ție când te doare sau, râzând isteric, când ai diaree. E pata pură a reimaculării. “Oare noi, donjuanii, suntem dependenți de seducție așa cum alții trag pe nară sau bagă în venă?” Dacă te îndrăgostești și faci supradoză de Crêpe Suzette pata devine incontinență, priapism, hemoragie, boccea de colostomie.

În fond asta nu e nici prima nici ultima recenzie glorificantă pe refrenul intelectului de la gât în jos. Dar e pe temă, de vreme ce cartea tratează multe lucruri de la gât în jos. O văd citită de bărbați noaptea, privindu-și, cu colțurile gurii căzute, nevestele dormind și visând feți frumoși luându-le pe la spate. O văd tocită de femei care nu-și mai dau motive de umectație, săturate fiind de politică, piele aspră și sondări vaginale nocturne, meteorice și lipsite de acuratețe. O văd citită de oameni mai înfricați de propriile fantezii decât de vreun deces familial.

Silviu Moţiu.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

7 Responses

  1. George says:

    asa e, cateodat e bine sa le dam deaq’ de argumente. nesimtitilor. :)))
    ete, ca m-am simtit important in prima instanta, si batran si nesemnifivcativ dupa ce-am citit reviewu’. 🙂

  2. Lorena Lupu says:

    🙂

  3. Joker says:

    Partea buna e ca ti-a citit cartea si a scris in cunostinta de cauza. Si ca ti-a dat un review la obiect, entuziast si pozitiv.
    Ceea ce consideri tu rau, anume intimitatea pe care si-a permis-o, fara sa-ti fi cerut acordul, ar putea fi chiar efectul entuziasmului mai sus mentionat. L-ai facut sa vada lumea prin ochii tai, intr-un mod intim, ceea ce nu e putin lucru.
    Vad intimitate acolo, insa nu rautate.

  4. Lorena Lupu says:

    păi nici introducerea nu era “ce rău e ăsta”.

  5. Joker says:

    Atunci e bine

    🙂

  6. Fermoarul ăla-i partea vulnerabilă a “armurii” amazoanei. 🙂

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger