Vecinii mei şi-au abandonat pisica

Îmi place să sharuiesc pe pagina mea de Facebook anunţuri de adopţii, pentru că, pe de o parte, un animăluţ în viaţa omului e un izvor de iubire, pozitivitate și hohote de râs, cu condiția să ai grijă de el cum trebuie și să nu îl abuzezi, (Și da, gigeii care glorifică calitatea câinilor de a îndura abuz în timp ce critică pisica, pentru că îți întoarce instant poponețul dacă țipi la ea sau încerci să o lovești, mi se par gunoaie toxice și detestabile. Nu mă interesează să aleg un animal pe baza rezistenței la abuz, pentru că nu mă interesează să îl abuzez. Îl iau să-l iubesc și să-l răsfăț, iar dacă răspunde afectuos la iubire și răsfăț, bifează lista mea de criterii.)

Mbun. Dar ieri seara am văzut un caz pe care nu vreau să-l pun doar pe pagină. Vreau să fac un articol pe blog, în ideea de a ajuta un animal nevinovat, care trece prin cea mai oribilă experiență.

O pisică abandonată.

Când tu, omul, iei pisoi mici de pe stradă și îi deprinzi cu grijă omenească, mâncare și litieră, întrerupi lecțiile de supraviețuire și luptă stradală, orientare în spațiu și reacții prompte pe care, altminteri, le-ar deprinde în colonia de pisici fără stăpân.

Concret, domesticindu-i, îi adaptezi pentru viața de companion, cea în care tu ai grijă de ei, iar ei te iubesc pe tine, ca pe un părinte uman, pe tot restul vieții.

Când iei o pisică adultă, ținută în apartament, și o arunci pe stradă, e ca și cum ai lua un hipster crescut în puf dintr-un apartament studio ultracentral și l-ai plasa, fără bani și fără resurse, în parcul gării, să se descurce printre toate pericolele de acolo, și, pe lângă asta, să și mănânce. Orice instinct de om al peșterii e extirpat din scutece, nu s-a bazat în viața lui pe street wisdom, nu va avea nici o șansă să supraviețuiască.

Iar ăsta e doar argumentul pragmatic.

Dincolo de asta, mai există un argument etic. Acela al responsabilității asumate.

Am avut mai multe oportunități de a pleca în străinătate, fie cu bursă, fie cu job. Dar, pentru că nu ofereau opțiuni pentru animale de companie, le-am refuzat fără regrete. Mă pot lipsi de o mie, sau zece mii, sau oricâte mii de euro, dacă pachetul respectiv nu include și opțiunea de a-l avea pe Pulică alături. E puiul meu, e o responsabilitate asumată, și renunțarea iese din orice discuție pe care aș fi dispusă s-o port.

Mai ales acum, când e bătrân, când are nevoie, cel puțin emoțional, de prezența mea, mai mult decât de orice, și nici n-aș ști dacă îl mai găsesc la întoarcere… NO WAY. Sunt o sugativă de bani, și recunosc asta, dar nu cu prețul neglijării obligațiilor mele de stăpân al acestui animăluț.

Al treilea argument, doamnelor și domnilor, este acela al conexiunii emoționale.

Pisicile par mai distante, pentru că nu se gudură liber pe lângă oricine, pentru că se atașează greu și se conving înainte că meriți sentimentele lor. Dar, odată atașate, sunt cele mai iubitoare, afectuoase, autentice animale de companie, și conexiunea cu ele e din altă lume. Ajung să îți intuiască starea de spirit, să reacționeze la supărarea pe care NU o exprimi, sau la bucuria pe care o ții pentru tine.

Sunt povești cu pisici cărora le-au murit stăpânii și care se duc zi de zi, ani în șir, să petreacă timp pe mormântul respectivelor persoane.

Când iei un astfel de animal și îl arunci în stradă, îi zdrobești literalmente sufletul. Îi trădezi încrederea, afecțiunea, dragostea. Și cum tu ești omul, ființa responsabilă și luminată, dotată cu o conștiință, vina e strict a ta.

Și nu există scuză pentru abandon. Nici una. Poți găsi mâncare de pisici cu 3 lei cutia și nisip cu 10 lei sacul. Dacă treci prin momente instabile financiar, poți coborî cheltuielile la 100 – 200 de lei pe lună.

Acum, iată anunțul doamnei ai cărei vecini și-au abandonat animăluțul de companie.

Respectiva doamnă, care a găsit-o, se oferă să v-o aducă oriunde sunteți în București. Doar să aveți grijă de ea și să fiți responsabili. Nu ca mizeriile umane care au abandonat-o.

E deja adultă, nu mai sare pe perdele și nu mai face acrobații pe lustră, cum fac pisoii mici. E doar prezența blândă, alinătoare și delicată care te face să uiți de toți cretinii de dincolo de ușa de la intrare.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

4 Responses

  1. Lem says:

    Eu am o dilema pe tema asta- imi e imposibil sa controlez traficul de pisici prin curte.
    Vin, admira, isi fac serenade.
    Din cand in cand, ma trezesc cu un puii proaspeti pe cap. Anul trecut am primit unul de 2 saptamani, direct pe pres, l-am hranit cu pipeta, l-am dus la vet, castrat si acum e o frumusete de motan. He’s mine, together forever, etc. Alaturi de matroana pensionara pe care o am din 2012.
    Dar nu pot sa le tin pe toate. Pisicile adulte nu au incredere in mine, nu ma lasa sa le ating, sau sa le iau in brate, dar sa ne apropiem de cat carrier, ca sa pot sa le duc la sterilizat. Puii pe care ii au, la fel, tematori. Mentionez ca sunt aproape 100% sigura ca nu apartin nimanui pentru ca le vad la diverse ore, stau cu noptile, si uneori vaneaza si vin sa manance soarecelele, pasarea, sau soparla la mine pe terasa. Suficient de aproape cat sa le vad, suficient de departe cat sa nu le surprind.
    Deci periodic am vreo 2 salbatici din astia mititei in fundul curtii. Cum sunt pe propietatea mea, sunt resposabilitatea mea, si ar trebui sa am grija sa aiba de ei. pe unii am reusit sa ii prind, vet- adoptie. Dar pe unii nu. Devin adulti si contribuie la propagarea speciei prin cartier. Unii pleaca in catanie si nu ii mai vad, altii revin periodic
    Mancarea ca si recompensa pentru incredere nu functioneaza, nu sunt prosti.
    Cum as putea sa ii adun, fizic? Ma doare-n basma de mistourile cu stereotipul de cat lady, da’ efectiv, sunt prea multi, locuiesc intr-un punct feroviar felin si e obositor sa fiu responsabila pentru toti bebelusii lasati in tren.

    • Lorena Lupu says:

      În State, știu că e un sistem. Trap, neuter, return. Vin oameni specializați, prind pisicile cu cuști care se închid automat, le sterilizează, apoi le duc înapoi.
      Puii pot fi domesticiți, dar pisicile sălbăticite, nu. Și vă mai și apără curtea de șoareci și șobolani.
      Trebuie sunat pe la asociații și întrebat care vă poate ajuta, eventual propus o donație la schimb, pentru că activitatea de îngrijire a animaalelor fără stăpân e scumpă.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: