Mâine, sunt în minoritate.

Mâine, vineri, 3 iunie, începând cu ora 17.30, iau cuvântul la lansarea noii cărţi a domnului Alex Ştefănescu, Jurnal secret, serie nouă. Va fi o experienţă interesantă pentru că, după cum se vede pe afiş, voi fi minoritară din toate punctele de vedere. Dar instinctul îmi spune că o să mă descurc. 🙂
Mi-am făcut în ultima vreme obiceiul ca, în loc să laud o carte, şi să las loc de “a, aia te publică, ăla te fute, aia îţi dă limbi, ăla te plăteşte”, să las scriitura omului să vorbească de la sine.
Ceea ce voi face şi acum.
Vă aştept mâine la târg.

***

25 ianuarie 2014. Nimeni n-ar putea să ghicească, fie şi cu aproximaţie, cu ce mă ocup în acest moment. Fac o pâine (de 900 de grame). Cântăresc cu minuţie ingredientele — făină, apă, sare, drojdie uscată… — şi le pun în cuva micului cuptor electric pe care l-am primit cadou la Crăciunul anului 2010. Apoi, apăs pe un buton… În timp ce paletele amestecă energic aluatul, mă gândesc ce comod, dar şi ce meschin e să faci astfel o pâine. „Cuptorul”, din metal şi material plastic, nu e cu mult mai mare decât pâinea care se va coace în el. Pare o coajă artificială, cu butoane şi ferestruică, sub care se rumeneşte adevărata coajă.
Îmi vine în minte cuptorul bunicii mele din partea mamei, de la Boroaia (un sat mare între Fălticeni şi Târgu Neamţ, nu departe de Humuleştii lui Ion Creangă). Construit din cărămidă şi făcând corp comun cu o sobă cu plită, era uriaş. Când nu era folosit, puteam să intru în el şi să-l explorez, mergând de-a buşilea şi murdărindu-mă pe coate şi pe genunchi de cenuşă. Este adevărat, asta se întâmpla cu peste cincizeci de ani în urmă, când eram copil şi cântăream de trei ori mai puţin decât acum.
Dar, oricum, cuptorul era spaţios, o mică pivniţă cu boltă, aflată la îndemână, în bucătăria de vară, şi având menirea să păstreze fierbinţeala şi nu răcoarea, ca aceea de sub pământ.
Mă uit cu dispreţ la bolul de metal şi plastic, prevăzut cu un fir cu ştecher, la care o să coc eu acum pâinea. Chestia asta se numeşte „cuptor”!
La fel m-am mirat când, venind din Bucovina în Bucureşti, la facultate, am văzut în satele din sudul ţării „puţuri americane”, adică fântâni la fel de înguste ca găleata!
În aceste fântâni nu poţi să te uiţi niciodată! Nu poţi să te oglindeşti în luciul întunecat şi misterios din adâncuri! (Ce fântână este aceea în care nu ai cum să te arunci când iubita te părăseşte? Dacă totuşi încerci să o faci, rişti să devii ridicol, fiindcă nu reuşeşti decât să o astupi, ca un dop…)
…Sau când, mergând la piaţă, am aflat că merele se cumpără şi ele, ca lamele de ras sau chibriturile! Eu ştiam că merele se iau din pom, din grădina ta sau din grădina vecinilor. Dar să le cumperi!…
Mă uitam la vânzătorii care făceau, pe tarabe, grămăjoare de câte patru-cinci mere sfrijite, apoi la gospodinele grave care îşi alegeau grămăjoara cea mai convenabilă şi îmi venea să râd în hohote.
Bunica şi-ar fi făcut cruce dacă i-aş fi arătat acest gogoloi de metal şi i-aş fi spus că e cuptor.
Ea ardea, în adevăratul cuptor, o jumătate de căruţă de lemn de fag pentru a-l încinge. Apoi, când lemnul se transforma integral în jar (ca acela cu care se hrănesc în basme caii năzdrăvani), când aerul din cuptor ajungea la incandescenţă, împingea, cu ajutorul unui vătrai lung, jarul în stânga şi în dreapta cuptorului, iar cu o lopată subţire, de lemn, aşeza pe suprafaţa netedă tăvile cu aluatul crescut din care aveau să rezulte pâini, colaci, cozonaci şi plăcinte. Pâinile erau mari şi rotunde cât roata carului, colacii — împletiţi cu meşteşug (ca şi părul des al bunicii), cozonacii — pufoşi şi mirosind a sărbătoare creştină, plăcintele — pântecoase, pline de o brânză de oi untoasă, care se topea în gură.
Ideea era că, dacă tot încingi cuptorul, trebuie să foloseşti din plin prilejul şi să coci tot ce se poate coace. Uneori, după ce tăvile cu aceste minunăţii erau scoase din cuptor cu cociorva (un fel de sapă de lemn, cu coada foarte lungă, înnegrită de numeroasele ei întâlniri cu focul), erau împinse în locul lor alte tăvi, cu fructe destinate uscării, de obicei mere (tăiate) sau prune.
Plăcintele încă fierbinţi erau împărţite cu vecinii, peste gard. Chiar noi, copiii, ne duceam să-i strigăm şi le ofeream plăcinte în ştergare de in, albe şi curate. Apoi mâncam şi noi, cu o plăcere nebună. Uneori, dacă se terminau prea repede, bunica făcea o vrajă, ca Samantha, şi ne arăta una din pâini, îndemnându-ne s-o tăiem. Doamne, ce surpriză! Bunica ascunsese în ea, fără ştirea noastră, o bucată de brânză, transformând-o într-o plăcintă imensă, din care s-ar fi putut înfrupta toată suflarea curţii.
Ceea ce chiar se şi întâmpla, fiindcă venea în mijlocul nostru, ca musafir nepoftit, dar bine-venit, şi câinele bunicii, Urmuz, care îşi primea porţia lui, în timp ce găinile, mai obraznice, îşi smulgeau cu forţe proprii câte o îmbucătură chiar din feliile din mâinile noastre, atunci când le duceam la gură.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Tipsynel says:

    Mult succes! Ţie şi autorului. 😆

  2. dadatroll says:

    Bunica era hipstar din astia decat cu eco.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: