Am plâns un plâns

La ieşirea de la Les Miserables,  noul film timburtonesc de Tom Hooper, toate proastele snoabe, toate grasele antihaz şi toate telectoalele cu idei fixe oftau: “Vai, dragă, ce prostie!” Alea mai articulate dintre ele mi-au dat şi argumente: “Că te manipulează.” “Că are prea mult prim plan.” “Că e prea patetic.”

Răspunsul meu nu poate fi decât unul singur: ia mai sugeţi voi un căpătâi de pulă şi găsiţi-vă urgent un job ca recepţionere la Bullshit Enterprises International. Orice om care are impresia că există un unic cod stilistic valabil pentru toate filmele din univers merită să ia o pulă peste ochi, repetat, până i se limpezeşte vederea.

Prim-planurile, în Les Miserables, sunt construite în aşa fel, încât creează un stil al filmului. Un stil coerent, covârşitor de expresiv. Am zis eu că am plâns un plâns, că aşa parafrazam hitul, dar de fapt am plâns trei plânsuri: unul la moartea lui Hathaway, unul la deşteptarea lui Eddie Redmayne “Burberry”, când realizează că e singurul care a supravieţuit din toată revoluţia şi unul la moartea lui Hugh Jackman. Trei plânsuri per film – mai ales când filmul satirizează glorios, în acest timp, tot ce vrei tu, de la idealurile revoluţionare şi până la Piraţii din Caraibe (cadrele de început) şi clişeele preferate ale lui Tim Burton, cu actorii lui fetiş, mi se pare o realizare remarcabilă.

V-aţi simţit manipulate, bitches? Pă buneeeeeee? Ia citiţi voi cele cinci volume ale lui Hugo, să vedeţi cât de manipulate o să vă simţiţi acolo. În fond, despre ce pula mea vorbim, dacă nu despre un manifest iluminist? Şi există cumva o regulă generală care zice că mai nou tot cinematograful trebuie să fie neutru ca ştirile CNN? Ia arătaţi-mi-o şi mie.

Versiunea civilizată şi elegantă, argumentată ca pentru doamne, a acestei opinii o veţi găsi mâine pe tabu.ro.