Călin Peter Netzer: „Luminiţa sunt eu”

Prima oară când l-am remarcat pe Călin Peter Netzer a fost la gala de premiere a Berlinalei din 2013. Era în apogeul carierei. Filmul său din acel moment, „Poziţia copilului”, obţinuse marele premiu al festivalului. „Ursul de Aur”. Echipa a urcat pe scenă să ia premiul. Şi a urmat tradiţionalul discurs de mulţumiri călduroase.
Un discurs pe care – surpriză – nu l-a susţinut regizorul, autor fizic şi moral al filmului. Persoana elocventă a fost producătoarea, Ada Solomon. Şi după ce Ada şi-a terminat speechul, Netzer a adăugat şi el un „Mulţumim” sfios.
Un comportament atipic într-o cultură a filmelor de autor, ca aceea europeană, unde regizorul e în mod firesc un mic demiurg al poveştii şi un dictator mai mult sau mai puţin ostentativ al echipei.

*

2017. Vizionarea de presă a noului film regizat de Netzer, „Ana, mon amour”. Pe ecran rulează creditele finale. Filmul e o creaţie originală, extrem de personală, intensă şi sfredelitoare, care îi emoţionează pe unii şi îi indignează la culme pe alţii.
Urmează sesiunea de Q & A. O întrebare stupidă, irelevantă şi inadecvată o urmează pe cealaltă, din partea sălii. Călin pare că se retrage undeva în fundal, deşi nu se mişcă fizic nici măcar un pas. Co-scenariştii şi actorii săi duc lupta cu stupizenia galopantă, dau explicaţii, se precipită, se enervează chiar. E un contrast între reacţiile lor ample, condimentate de ironii muşcătoare, şi refuzul lui vizibil de a se angaja în această luptă.
Un comportament atipic într-o cultură a autorilor exagerat de defensivi, care cer drept la replică revistelor care-i critică, sau chiar sună la redacţii să protesteze dacă tonul redactorului care scrie despre ei nu e îndeajuns de entuziast.

*

Câteva ore mai târziu, la o cafea pe o terasă, Călin Netzer e cu totul altă persoană. Comunicativă, zâmbitoare, prietenoasă. „Sunt un introvertit”, admite, când comentez diferenţa. „Când simt că vorbesc aceeaşi limbă cu persoana din faţa mea, mă deschid. Altfel, nu mă interesează să mă lupt cu părerile oamenilor. Oricum, tot nedumeriţi pleacă.” Şi nici cu premiile lor. „La Berlinală, a fost un discurs politic al Adei, l-a pregătit cu grijă din timp. Se pricepe la chestia asta.”

Are un ton foarte lin şi calm, o eleganţă discretă, care se răsfrânge atât în vestimentaţie – cămaşa albă, impecabil călcată, şi sacoul bleumarin, conservator – cât şi în grija cu care-şi alege cuvintele. Dar îmi recunoaşte că se aştepta la mai mult de la Berlinală, de unde „Ana, mon amour” a plecat cu un Urs de Argint pentru montaj. Şi da, de obicei premiul pentru montaj e considerat un premiu din categoria „şi altele” de către publicul larg; numai că montajul din „Ana, mon amour” e un veritabil puzzle, sofisticat şi surprinzător ca amintirile unui nevrotic.


Diana Cavallioti

„Filmul a fost programat vineri, ultimul în competiţie, în închiderea festivalului. Eu nu am fost de acord, pentru că multă lume, mai ales multă presă, pleacă. La petrecerea de închidere, Verhoeven, (preşedintele juriului) mi-a spus că, din punctul lui de vedere, filmul meu a fost cel mai bun dintre toate şi că merita premiat la toate categoriile. L-am întrebat: De ce n-aţi făcut-o? Şi Verhoeven mi-a spus: ‘Eşti mult prea tânăr ca să mai câştigi o dată’. Chiar dacă a fost un compliment, sau o minciună, mi s-a părut absurd. Bine, un film bun va avea o carieră şi după acest festival.”
Intervin şi-i sugerez că putea anticipa acest rezultat; iar soluţia ar fi fost să debuteze la Cannes, strategic. „Am terminat filmul în octombrie, şi l-am trimis simultan la Cannes şi la Berlin, cu maximă transparenţă. Dar după ce am trimis filmul pe 27 octombrie, a venit invitaţia oficială în ziua imediat următoare. La începutul lui noiembrie, când m-am întâlnit la Paris cu cei de la Cannes, care aveau şi ei un răspuns pozitiv pentru mine, acceptasem deja Berlinul. Nu aveam cum să mai dau înapoi.”

*

Cu patru ani în urmă, tot în februarie, Ursul de Aur cimenta prestigiul internaţional de cineast al lui Netzer, şi-i deschidea orizonturi nebănuite. A urmat un an epuizant; a călătorit în toate ţările; a experimentat succesul, a fost salutat cu entuziasm drept noua revelaţie a filmului românesc. Toate acestea au ridicat o ştachetă deosebit de înaltă a aşteptărilor legate de următorul lui film. „Mi-am pus problema: ce am eu de spus acum. Şi mi-am amintit de romanul lui Cezar Paul-Bădescu, „Luminiţa, mon amour”, de povestea asta de dragoste toxică, de co-dependenţă; de fapt, e impropriu spus că mi-am amintit de ea; am avut-o în cap în tot acest timp.”

Romanul autoficţional este povestea unui tânăr filolog care se îndrăgosteşte la nebunie de o fată frumoasă şi asistă neputincios la evoluţia unei boli psihice care îi taie şi lui accesul la normalitate; nu doar că nu abandonează lupta, ci o susţine pe iubita lui să se recupereze; şi în cele din urmă, e abandonat fără ezitări, ca un bandaj devenit inutil. După publicare, a stârnit un flamewar încrâncenat în lumea literară, care s-a grăbit să-l acuze pe autor că îşi ponegreşte fosta soţie. În ceea ce-l priveşte pe Netzer, el s-a recunoscut în Luminiţa. „Pot să spun, ca Flaubert: Luminiţa sunt eu.”
Aceasta a fost şi afirmaţia cu care l-a întâmpinat pe autorul cărţii, în momentul în care i-a propus să-i devină co-scenarist. „Bine, a fost şi o doză de umor acolo; dar şi una de adevăr.”

Romanul a fost un punct de plecare pentru Netzer; l-a avertizat din start pe scriitor că îşi va spune propria poveste. Şi primul lucru care s-a schimbat a fost numele eroinei. „Aveam nevoie de un nume uşor de rostit şi reţinut de către publicul internaţional; ne-am chinuit destul de mult cu numele Luminiţei Gheorghiu (protagonista din „Poziţia copilului”, n. r.), acum patru ani.”
După aceea, dacă povestea din carte are loc pe la începutul anilor 90, cu bogate reminiscenţe comuniste, filmul e actualizat, cu telefoane mobile, reţele sociale şi interioare recognoscibile de către omul de azi. „De ce să păstrez epoca, dacă povestea e adaptabilă?” spune Netzer. „E o poveste universală, valabilă în toate epocile şi oriunde în lume. Nu mă interesează să fac încă un film despre comunism”.
Implicit, alt aspect care a fost atenuat a fost satira socială. „Nu m-a interesat cum s-au dus ei la falşi psihoterapeuţi, respectiv povestea lor foarte lungă şi complicată cu biserica.” A păstrat un subtil substrat social, pretext pentru un umor diafan, aproape imperceptibil pentru cei lipsiţi de spirit.
Apoi, punctează Netzer, „am încercat să echilibrez povestea, să explorez şi adevărul eroinei.” Mi se pare firesc, dacă tu eşti Luminiţa, intervin eu râzând. Filmul tău e mai degrabă o replică la romanul lui Cezar, decât o ecranizare.


Tot Diana Cavallioti. Star power.

La început, a căutat s-o contacteze pe Svetlana Cârstean, fosta soţie a lui Cezar; dar aceasta i-a răspuns că subiectul e închis pentru ea. „Am încercat să-i explic că nu intenţionez o ecranizare clasică a cărţii, dar m-a refuzat, pur şi simplu.” În schimb, actriţa Iulia Lumânare, iniţial cooptată în echipă pentru a scrie dialogurile, s-a dovedit un ajutor valoros. „Am descoperit că Iulia avea şi cunoştinţe de psihanaliză, iar lucrul acesta m-a ajutat foarte mult.”
Cu această echipă de scenarişti, Netzer a construit o poveste aproape matematic echilibrată, unde, în prima jumătate, lupta cu starea psihică în derivă a Anei (Diana Cavallioti) ne face să ne îndrăgostim de devotamentul şi determinarea lui Toma (Mircea Postelnicu), iar în a doua jumătate, pe măsură ce Ana îşi regăseşte echilibrul, forţa interioară, independenţa, bărbatul pare că se descompune, reacţionând la nou-găsita ei normalitate ca la un şir de ofense personale, menite să-l conteste şi să-l anihileze pe el. „E vorba despre nevroza de abandon”, explică Netzer. „Eu cred că nevroticii se atrag între ei şi se completează. Şi tocmai de aceea, pe măsură ce ea îşi recâştigă echilibrul, el şi-l pierde pe al lui. Ăsta a fost pariul filmului meu: amândoi să aibă dreptate, în acelaşi timp, şi totodată, să n-aibă dreptate”.

Dincolo de toate astea, remarc eu, „Ana mon amour” izbuteşte să fie o poveste de dragoste în adevăratul sens al cuvântului, o abordare actualizată a ideii de pereche perfectă, a idealului masculin pe cal alb, avântat în luptă să salveze prinţesa din turnul de cleştar. „Da, sunt conştient de această latură a filmului, şi mă bucur de ea”, spune Netzer. „De aceea i-am şi păstrat pe părinţii care sunt împotrivă, şi toate obstacolele care apar pe măsură ce relaţia se dezvoltă.
Dar ceea ce mă interesează mai mult e o analiză psihanalitică a evoluţiei celor doi. E vorba de acea traumă din copilărie, cu care nevroticul e obişnuit, şi pe care n-o depăşeşte pentru că, undeva, în inconştient, îi creează o anumită plăcere. E o suferinţă care se manifestă ca atare, dar totodată, e o necesitate şi o obişnuinţă.”

Acest elogiu adus psihanalizei se reflectă şi în modul în care e construită naraţiunea filmului: atipică, urmărind linia discuţiilor din şedinţele de terapie ale lui Toma, acum divorţat. Asociaţiile libere îi readuc imagini, ba de la începutul relaţiei, ba din momentele tensionate ulterioare. „Îmi place să creez contrast”, spune Netzer. În plus, asociaţiile generează o simbolistică bogată şi complexă, exploatată impecabil pentru a reda nuanţele relaţiei. „Da. Ăsta e cinemaul pe care îmi propun să-l fac”, spune Netzer. În plus, punctează el, poţi încerca să urmăreşti raţional povestea, să încerci s-o reordonezi mintal pe o axă cronologică, sau poţi, pur şi simplu, să te afunzi în fluxul amintirilor şi vei fi mai aproape de esenţă.
Un lucru care îl măguleşte pe Netzer în ceea ce priveşte receptarea filmului său? „Sunt oameni care îl văd de mai multe ori, şi descoperă ceva nou de fiecare dată. Chiar şi mie mi se întâmplă, deşi eu l-am făcut”. Asta pentru că, dacă în filmele precedente, scenariul avea grijă să livreze conştiincios toate răspunsurile, „Ana, mon amour” îmbrăţişează cu curaj o poetică a ambiguităţii. „Da!”, se entuziasmează Netzer. E unul dintre rarele momente în care are o schimbare de ton în decursul discuţiei. „Mi-am propus să-mi asum riscuri artistice, mi-am dorit o abordare de tip totul sau nimic!”


Mircea Postelnicu

*

Unul dintre complimentele neaşteptate primite de Netzer a venit de la actriţa Maggie Gyllenhaal, ea însăşi membră a juriului Berlinalei. „Maggie mi-a spus că îşi doreşte să lucreze cu mine. Am o doamnă manager la Hollywood, care mă tot invită să-i trimit un scenariu. Dar problema e că nu poţi sta la Bucureşti şi să scrii despre realitatea vieţii din State. Ar trebui să te duci o perioadă acolo, să vezi despre ce vrei să vorbeşti, dacă îţi doreşti să faci un film serios şi nu vrei să fii un simplu angajat, un tehnician”. Ipostază în care nu se vede sub nici o formă. „Dacă n-am nimic de spus, prefer să tac”.
Există un clash cultural evident între filmul de autor european şi show businessul american. „Nu pot fi un simplu angajat în producţia propriului meu film. Am nevoie să îmi iau singur deciziile.În plus, modalitatea de lucru e foarte diferită. Hai să zicem că plec în America să fac filme cu Maggie Gyllenhaal. Nu ştiu în ce măsură ar fi pregătită să stea jumătate de an cu mine înainte de filmare, repetând personajul.”
Cââââââât? „Da. Vreau ca actorii să ştie exact ce au de făcut. Asta am făcut şi cu Luminiţa Gheorghiu pentru „Poziţia copilului”, şi cu Victor Rebengiuc, pentru „Medalia de onoare. Ţin minte, Radu Beligan era bolnav pe vremea aceea, nu putea să se deplaseze, iar Rebengiuc şi cu mine ne-am dus la Beligan acasă, cu tramvaiul, să repetăm. Ne-am simţit ca doi studenţi în vizită la maestru”. În plus, mai e şi argumentul pragmatic: „dacă o zi de filmare costă 30.000 de euro, trebuie să o valorifici cât se poate de bine. Nu mai suntem pe vremea lui Fellini, la Cinecittá, să ne putem întinde cu filmarea pe patru – cinci luni.”
Dincolo de munca îndelungată şi minuţioasă, cizelată la micron, Netzer pare să aibă o plăcere să distribuie actori în roluri din afara zonei lor de confort. Niciodată n-a arătat Luminiţa Gheorghiu mai glamour decât în “Poziţia copilului”, şi niciodată nu a jucat Carmen Tănase mai sobru şi mai minimalist decât în „Ana, mon amour”, ca să aduc doar două exemple. „Nu îmi propun să le dau contraemploi-uri cu tot dinadinsul. Pur şi simplu, mă uit la pozele lor trimise de agenţiile de casting şi îi chem să dea probe. Iar pe Carmen o am în minte de mult timp. Mi-a dat o probă fenomenală pentru „Poziţia copilului”, pentru rolul Luminiţei. Ar fi fost a doua opţiune pentru acest rol.”

*

Legat de traume din copilărie, Netzer însuşi a trăit-o pe a sa la opt ani, când, în plin regim comunist, familia lui a emigrat în RFG. „Tata, care a preluat numele săsesc de la bunica, mama mamei mele, pe care nu am cunoscut-o. În calitatea sa de medic, a participat la o conferinţă în Germania, în 1981, unde a dispărut. După doi ani, a reuşit să aranjeze să fie urmat şi de familie.”
Nu i-a plăcut deloc Germania. „Era o ţară complet nouă şi cu reminiscenţe puternice de nazism. Germania zilelor noastre e cu totul altă ţară, comparativ cu aceea a anilor ’80. Întâi am locuit în Düsseldorf, apoi ne-am mutat la Stuttgart.” A fost traumatizat de oferta televiziunilor: „Primul film pe care l-am văzut şi care m-a marcat ca imagine a fost ‘Toba de tinichea’ a lui Volker Schlondorff. Apropo, şi Schlondorff a avut un film în competiţie, anul ăsta, la Berlin. Filmul ăsta avea o scenă cu o ţărancă care năştea singură pe un câmp, iar imaginile acelea m-au cutremurat. Al doilea şoc a venit cu videoclipul integral al piesei „Thriller” a lui Michael Jackson.” Mă ia prin surprindere atâta sensibilitate şi simt nevoia să fac o glumă: Bine, în cazul lui Michael, aţi fost mai mulţi minori cu sechele. Join the club. Netzer însă îmi caută empatia: „De ce, tu n-ai avut monştri sub pat?” Ba da, dar eu eram din gaşca lor. Abia cu oamenii m-am înţeles mai greu.
„Eu am asociat aceste imagini horror, pe care le vedeam atunci prima oară, cu răceala nemţilor. Te făceau să te simţi Ausländer; nu ratau nici o ocazie să sublinieze că nu eşti de al lor, chiar dacă aveai nume nemţesc”, povesteşte Călin. „Apoi, a urmat re-emigrarea, când am intrat la film, la Bucureşti, în 1994. Acolo, eram român, iar la Bucureşti, am devenit subit neamţ.”
Pasiunea pentru film i-a venit dintr-o continuă încercare de a evada din cotidian. „Mergeam singur la cinema şi mă uitam la filme. Am făcut şi tenis de performanţă, numai să nu stau acasă. Cel mai mult îmi plăcea să stau în sala de cinema goală şi să evadez de unul singur într-o altă lume”.
Filmul care i-a deschis apetitul pentru regie? „’Amadeus’ de Milos Forman. Aveam nouă ani pe atunci. A fost primul film care a avut un impact puternic asupra mea”. La asta s-a adăugat un reproş oarecum glumeţ formulat de tatăl lui Călin, legat de atitudinea mereu dezaprobatoare a copilului: „Eşti atât de bun la a da sfaturi, că ar trebui să faci regie de film.”
Şi de ce a urmat facultatea la Bucureşti, şi nu la München sau Berlin? „Ai mei mă încurajau chiar să fac facultatea în State. Amândoi erau medici, deci posibilităţi materiale ar fi existat. Dar eu nu-mi doream sub nici o formă o a treia emigrare.” Deşi, paradoxal, exact de asta a avut parte, fără avantajul şanselor din străinătate. „Am crescut în Cluj. De acolo am plecat. Nu mă aşteptam la jungla care era Bucureştiul în anii ’90. Dar m-a captivat felia asta intensă de viaţă. Am prins şi o epocă din Şarpele Roşu, vestita cârciumă unde erau Iordache şi Dinică.”
În final, îl întreb dacă regretă decizia de a-şi reuni destinul cu România. „În nici un caz. Şi acum, când plec în Germania, mai mult de o săptămână nu stau. Mă urmăresc amintirile neplăcute din copilărie. Din acest punct de vedere, ‘Poziţia copilului’ a fost un film terapeutic.”

*

„Ana, mon amour” intră în cinematografe din 3 martie.

Foto: Parada Film.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Wow, mulţumim, Lorena. Foarte binevenit interviul.

  1. March 2, 2017

    […] Un interviu excelent cu regizorul Cătălin Netzer îl puteți citi AICI […]

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: