Bine aţi venit la Clubul de Filme Vechi, un serial în care luăm un film făcut cu cel puţin zece ani în urmă, îl revedem cu mintea de acum şi analizăm dacă ne mai dă fiori şi azi, şi de ce.
“Dar, Lorena, eu cred că un film vechi nu este ăsta, ci un film vechi este nu-ştiu-care.”
Minunat, izbeşte paypalul ăla cu o donaţie şi explică-mi în rubrica de detalii ce e un film vechi pentru tine.
***
E un exerciţiu mereu fascinant să revezi un film care ţi-a plăcut la 20 de ani. Unele o să ţi se pară overrated, expirate şi facile. Iar în altele, o să descoperi subtilităţi şi meandre pe care le rataseşi cu brio la prima vizionare.
„Basic Instinct” a fost lansat în 1992, iar campania lui de promovare s-a bazat în proporție de 99% pe s*x și pe magnetismul erotic al lui Sharon Stone. În așa măsură încât, în următorii (mulți) ani, s-a tot vorbit de film. Libertinii îl adorau, puritanii scuipau în sân, iar argumentul maică-mii, când îi ziceam că vreau să fac UNATC, era „vrei să apari goală în filme, ca Sharon Stone?”
Tot ce nu-i plăcea maică-mii era de mare interes pentru mine, prin urmare, în zilele internetului timpuriu, care se găsea la net cafe, m-am împrietenit cu un administrator al unei săli de internet contra cost, l-am convins să descarce Basic Instinct și toți cei prezenți, un grup de puști acneici, ne-am uitat fascinați la picioarele lungi ale lui Sharon Stone cum se desfăceau și ne arătau păsărica sub rochița albă, fals-inocentă.
Da, consumul de p**grafie nu era răspândit ca acum. Prin urmare, era mare factor de șoc.
Dar iată un fenomen interesant: la finalul anilor 80 și în prima jumătate a anilor anii 90, p***grafia propriu-zisă era accesibilă doar pe casete video, pe care trebuia să te duci să le închiriezi sau să le împrumuți de la alții, prin urmare, te expuneai ca pervers obsedat s**ual, și ăsta era un factor care descuraja pe mulți. În schimb, filmele mainstream erau pline de s** explicit și elaborat, care azi ar fi considerat soft p**n. Filme ca „Fatal Attraction”, „Final Analysis”, „Disclosure”, ”Indecent Proposal”, etc. etc. etc. aveau scene lungi de nuditate și preludiu, și singurul detaliu care le despărțea de filme p*** asumate era doar absența unei imagini a organelor genitale în actul penetrării.
Tot ce îmi amintesc din vizionarea de atunci era Sharon Stone, goală și zâmbitoare, cu fețișoara ei inocentă contrapunctată de nebunia dezlănțuită a tot ce făcea. Ah, și dezbaterile lungi: cine a comis de fapt crimele? Pentru că, în mod foarte smart, scenaristul Joe Eszterhas și regizorul Paul Versoeven au țesut o multitudine de revelații contradictorii, care să dea argumente ambelor tabere.
Am revăzut filmul noaptea trecută. Și, pentru că în acest moment, s*xul nu mai e ceva nou pentru mine, am ajuns să apreciez cele două coordonate care fac acest film să fie memorabil.
Prima este rivalitatea dintre Catherine Tramell (Sharon Stone), moștenitoarea milionară, exhibiționistă și autoare de thrillere de mare succes și fosta ei colegă de la Berkeley, Beth Garner (Jeanne Tripplehorn), terapeuta și fosta iubită a lui Nick Curran (Michael Douglas), eroul povestirii.
Ambele femei sunt suspecte. Ambele spun jumătăți de adevăr, ambele pretind că cealaltă are o obsesie, ambele au accese de violență neașteptată, ambele apar în locuri nepotrivite, în momente periculoase. Dar, dacă Catherine are relaxarea și zâmbetul netulburat al unei femei bogate și fără probleme, gata să scrie o nouă carte care va fi un hit, Beth e mereu tensionată, vizibil dezechilibrată, ședințele ei de terapie cu Nick par mai degrabă conversații de foști f-buddies decât întâlniri profesionale, și descoperim că e dispusă să mintă la poliție pentru a-l acoperi pe Nick.
Cum spuneam. ambele femei sunt suspecte, și acest joc al revelațiilor te ține în priză, când nu mai ești impresionat de o scenă de cunilingus reflectată de oglinda din tavan.
A doua este interpretarea lui Michael Douglas. Douglas joacă un polițist corupt și instabil psihic, care a ucis accidental niște turiști, a dat în patima băuturii și a drogurilor, și urmează un program de terapie psihiatrică, pentru a fi reintegrat în departamentul de poliție. De la începutul filmului, Nick e într-o poziție vulnerabilă, profesional și uman, iar Douglas surprinde perfect această vulnerabilitate. Expresivitatea lui, în acest rol al omului aflat în derivă, care știe în ce se bagă, și totuși, e mult prea tentat să reziste, e la fel de captivantă ca senzualitatea lui Stone.
Când lumea a porcăit lung sequelul Basic Instinct 2: Risk Addiction, adevăratul motiv pe care oamenii n-au știut să-l pună în cuvinte a fost faptul că leadul masculin nu a mai avut sensibilitatea intensă, elocventă, mixul de teamă, sfidare și dorință, care au dat atâta intensitate primului film. Deși monstrul blond narcisist seducător, e Catherine, noi, omul de rând, ne identificăm cu persoana și trăirile lui Nick, iar modul în care încasează Douglas povestea e modul în care încasăm noi toți povestea.
Promovarea bazată exclusiv pe s** a făcut ca toate aceste detalii să fie ignorate de opinia publică.
Și da, narativa în care Beth a comis toate crimele are 100% sens, pentru că, dacă Catherine defila aparent cu cărțile pe față, la propriu și la figurat, Beth își ascundea tot. Fostul soț, modul în care a murit acesta, relația cu Catherine din facultate. Catherine ne seduce prin suspendarea neîncrederii. Beth ne inspiră neîncredere încă din secunda în care deschide discuția despre Catherine, cu resentimente și furie vizibilă. Aparent, da, e posibil ca femeia asta să-i fi purtat ranchiună milionarei lipsite de scrupule și să fi comis crimele descrise în cărțile ei, special pentru a o face să pară o criminală.
Numai că e un detaliu peste care luneci ușor dacă nu ești foarte atent. La ultima vizită a lui Nick în casa lui Catherine, el aruncă un ochi peste cartea nouă pe care aceasta o scrie. O poveste care are în rolul principal un polițist asasin, alter ego al lui. În cartea asta – la care Beth nu are acces, pentru că volumul e încă în lucru – Catherine descrie scena liftului și modul în care va muri partenerul lui Nick, Gus.
Și asta se întâmplă în exact aceeași seară, respectând cu strictețe descrierea. O descriere la care, punctăm, Beth nu are acces.
De aceea, Nick pare cutremurat și pierdut, și tace răvășit în timp de polițiștii se bucură de deznodământul cazului. Nick ȘTIE. E singurul care știe adevărul. E ușor să-i interpretezi tăcerea îndurerată drept regret pentru moartea lui Beth. Dar nu e asta. Nick ȘTIE că a omorât o persoană nevinovată și că a contribuit la viitoarele crime ale lui Catherine.
Și totuși, când ajunge acasă, iar Catherine e în interiorul apartamentului său, Nick nu încearcă să reziste. Se abandonează complet dorinței. Deși, din privirea lungă pe care o schimbă cu ea în ultimul dialog, realizăm că ȘTIE și de spărgătorul de gheață de sub pat.
Probabil, exact acesta e motivul pentru care Catherine îl lasă în viață. Pentru că ăsta nu e un om care se lasă sedus de imaginea ei de sirenă blondă și speră la nopți de băutură, șampanie și s*x, cum au fost victimele ei precedente. Îl lasă în viață pentru că citește în ochii lui faptul că el ȘTIE și că moartea nu l-ar lua prin surprindere.
Una peste alta, „Basic Instinct” rămâne un film interesant de văzut. Îți va provoca mult mai mult creierul, decât regiunile de sud – bine, presupunând că ai unul; pentru Mirel din Turnu Măgurele va rămâne strict un material de labă. Și admit că nu e de neglijat nici ca material de labă. Stone are un corp incredibil și transmite prin toți porii setea nestăvilită de sex, iar Douglas e dorință pură.
***
Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici. Pentru donații de 50 de euro sau mai mult, îmi poți propune tu un subiect. Pentru donații de 25 de euro sau mai mult, poți propune o poezie pentru cele 365 de zile de poezie.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say