De ce homeschooling-ul mi se pare un risc

E discuţia asta pe toate reţelele de socializare. Eu vreau s-o desprind de context – ce face Dragoş Bucur, ce face Dana Nălbaru, respectiv ce crede Internetul că ar trebui ei să facă. Din punctul meu de vedere, oamenii-s maturi, vaccinaţi (sau nu, că în ziua asta nu mai bagi mâna-n foc pentru nimeni) şi în deplină măsură să-şi ia singuri deciziile. Orice om care ţipă la altul ce să facă, neîntrebat, ar merita două perechi de palme şi un test Cetefutegrija. Detalii aici.

Bun, acum hai să discutăm, 100% abstract, care mi se par riscurile învăţământului de acasă.

a) Iluzia unei lumi ideale.

Unul din lucrurile pentru care îi mulţumesc din inimă şcolii generale nr. 2 din Sfântu Gheorghe este că m-a obişnuit de mic copil cu idioţenia omenească. Am remarcat că unii oameni, indiferent de vârstă, sunt proşti de bubuie, şi nu ai ce să faci în privinţa asta. Cel mult poţi să râzi de ei, dacă-s inofensivi, sau să-i alungi din viaţa ta, dacă-s toxici.
Când creşti într-o lume ideală, tinzi să rămâi cu impresia că, dacă-i explici foarte mult şi foarte frumos unui om un lucru, o să înţeleagă. Respectiv să cazi în capcana încercării de a schimba oameni. Aşa apar cuplurile alea: ea de familie bună, crescută frumos, ca o floare, el un bou agresiv şi bătăuş, dar ea nu îl părăseşte, pune botul la ideea că ea e într-un fel de vină şi că lucrurile se pot schimba.
Cu un om trecut prin viaţă, şmecheriile de genul ăsta (sau de orice alt gen) nu ţin. Mai concret, după ce ai luat păduchi prima oară, ştii să te ţii departe de păduchioşi.

b) Riscul ineficienţei.

De ce un om echipat cu aparate pentru exerciţii, instruit şi perfect capabil să facă mişcare acasă preferă să dea bani pe sală, unde se şi expune unei infinităţi de microbi?
Răspunsul este unul singur: presiunea grupului te îndeamnă la rigoare. Mai ales când sunt ore de aerobic, yoga, pilates şi alte exerciţii executate în sincron, simplul fapt că e lume în jur şi face aceleaşi mişcări te obligă la acurateţe şi la un anumit nivel al randamentului.
Acasă mai bei un lapte cald, mai vezi un film, te mai întinzi la pălăvrăgeală pe messenger – randamentul o ia lin şi sigur la vale.

c) Riscul inadaptării.

E un lucru util chiar şi în faptul că înveţi lucruri care nu-ţi vor folosi niciodată, ca de exemplu istoria cosmetizată a patriei. Pentru că după aia o să ai un job care o să presupună să execuţi sarcini care nu te încântă şi s-o faci ca şi cum te-ar încânta. E genul de training care îţi foloseşte pentru viaţa de adult.
Când creşti cu iluzia că poţi să faci doar lucrurile care-ţi convin, rişti să te porţi şi la 30 de ani ca un copilaş mofturos şi să-i tratezi pe alţii ca şi cum ar fi părinţii tăi care-ţi datorează lucruri. Şi unii s-ar putea să nu fie de acord cu asta. Unii s-ar putea chiar să-ţi dea crunt peste nas.

d) Riscul rigidităţii.

Aveam ora de religie imediat după cea de biologie. Iar ăsta a fost un lucru minunat. Doi profesori care, cu autoritatea lor de adulţi, îţi spun lucruri diametral opuse te învaţă că orice informaţie este relativă şi că nu trebuie să fii sută la sută sigur de nimic. Să nu gândeşti în alb şi negru, ci în multe-multe nuanţe de gri, şi să tratezi viaţa ca pe o sumă de posibilităţi, nu de certitudini.
O educaţie din care lipseşte diversitatea riscă să te transforme într-un verdictolog.

e) Riscul erorilor de opţiune.

O programă şcolară acceptată la nivel de minister şi testată prin examene anuale e un lucru care, deşi prost, funcţionează cât de cât pentru toată lumea.
O curiculă aleasă de tata şi de mama poate să a) devină desuetă mâine b) nu-ţi ofere informaţii vitale pentru o viitoare carieră c) nu ţină cont de adevăratele tale aptitudini.
Sunt genul ăla de părinţi care decid ferm şi demiurgic pentru tine: copilul meu va deveni X. Şi te forţează s-o iei pe poteca prestabilită de ei, deşi poate tu eşti înzestrat în cu totul alte direcţii. Dacă se întâmplă asta în cadrul învăţământului public, încă poţi redresa situaţia obţinând o bursă, luând un summer job să plăteşti meditaţii, etc.
Cât de cât, tu, în calitatea ta de copil, ai anumite arme cu care să te opui atotcunoscătoarei tiranii părinteşti.
Dacă eşti în regim de home schooling, ai belit bastonul. Faci ce vor tata şi mama şi punct. Dacă tata şi mama vor ca tu să fii idiotul lor util pe tot restul vieţii tale, nu ai portiţă de ieşire. Eşti condamnat.

Da, şcoală publică, nu ai fost perfectă, dar m-ai pregătit pentru viaţa imperfectă de apoi, şi pentru asta îţi mulţumesc.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

10 Responses

  1. dadatroll says:

    Cete face sa crezi ca Dana Nalbaru si Dragos Bucur is incapabili deal obisnui pe copil cu idiotenia omeneasca?

  2. Nautilus says:

    Dana Nălbaru mai are o lună de zile până la 40 de ani. Asta nu e mare ştire. În schimb, devine foarte importantă când faci un mic calcul: 40-26. Adică şi-a petrecut cel puţin 8 clase sub luminata conducere a Tovarăşului şi liceul în timpul celor 2 Mineriade. În Braşov, poreclit pe vremea aceea Iaşov, nu în Bucureşti. Şi încă mai are tot părul la locul lui pe cap, lucru pentru care ar putea-o invidia Ioana Boureanu.

  3. valer says:

    Tre să te contrazic

    1.iluzia unei lumi ideale – din câte știu idioții / gherțoii / indivizii evitabili nu-s o specie rară ca Yeti, să fie musai să ai dovezi cât mai concrete ale existenței lor; taică-meu venea nervos acasă și ne povestea de idioții de la serviciu, până ce am reușit să ne mutăm am beneficiat și de vecini idioți; nu mi se pare necesar să ai de-a face câte un ciclu de patru ani cu idioți, cum nu mi se pare că ar trebui să te muți în Ferentari ca să le arăți copiilor că viața e nașpa

    2.riscul ineficienței – eu nu mă simțeam stimulat deloc de restul colegilor; la fel cum un deținut dintr-un lagăr coreean nu simte nevoia să dea mai cu spor cu târnăcopul ca să depășească recordul tovarășului de celulă

    3.riscul inadaptării – nu sunt “câteva” materii ce nu-ți vor folosi, cvasitotalitatea lor nu-ți folosesc; informațiile ce trebuie procesate sunt groaznic de abstracte; învățatul e mecanic, cu motivație pur coercitivă, uiți repede și nu folosești mai nimic; tocilarii conștiincioși pe care-i știam au ajuns slujbași prost plătiți; în plus cantitatea de materie e uriașă și învățatul se extinde până la a-ți consuma tot timpul, așa cum focul într-un spațiu închis consumă tot oxigenul – nu mai ai timp să faci ce ți-ar plăcea sau ți-ar folosi, nu mai ai viață socială – asta bineînțeles dacă insiști să te conformezi cerințelor școlii fără “scurtături” ; iar istoria a fost absolut inutilă admit, dar măcar era distractivă, am fi bolunzit cu regim doar de mate și germană; și măcar se făceau ușor fițuici

  4. valer says:

    4 rigiditatea – mie profii nu mi-au lăsat impresia de cine știe ce diversitate, ci de uniformitate covârșitoare a ratării; e drept că aveam ratați aroganți, ratați triști, ratați resemnați, ratați ce-și vărsau nervii pe elevi, ratați hămesiți care încercau să scoată ce profit puteau din meditații / culegeri / cadouri – dar tot ratați

    5. riscul erorilor de opțiune – “mai bine ceva ce funcționează prost pentru toată lumea”; dacă ai fi cetățean al Egiptului / Yemenului, etc. ai opta să studieze și odrasla ta n-șpe ani cuvintele profetului, pe motiv că asta tocesc și restul școlarilor? școala noastră nu mi se pare mult mai bună …

    Tu folosești argumentul “post hoc, ergo propter hoc” = “eu am trecut prin școala românească și am ajuns bine, rezultă că nu-i chiar așa de rea”. Ei, o cantitate foarte-foarte mare de indivizi au trecut prin aceeași școală, au tocit sârguincios și abia se târăsc de la un salariu la altul. Procentul de rebuturi e cam ridicat.

  5. valer says:

    Am avut până-ntr-a opta o colegă, fiică de cosmeticiană, coafeză, ce-o fi fost – oricum maică-sa avea un salon ce mergea foarte bine, câștigând dublu ca ai mei părinți cu facultăți. Cu cât treceau anii cu atât fata învăța mai puțin. Într-a opta chiar nu-și mai făcea temele, nu mai învăța nimic. Ba chiar lipsea lunea, marțea cu justificarea “am avut nunți, am lucrat toată sâmbăta, plus duminica dimineață”. Dar în mod magic îi apăreau tot note bune în catalog. O data o profă a încercat să-i comenteze ceva, dar i-a băgat directoarea adjunctă mințile în cap. Profei.

    Fata era destul de prietenă cu soră-mea mijlocie, ele tot povesteau și am aflat mai târziu, după ce trecuse și generala și liceul, ce sătulă era mama respectivei de cadorisit plus coafat și aranjat gratis cadrele didactice. Dar era singura modalitate s-o protejeze pe fie-sa din sistem, s-o învețe ceva cu care chiar urma să aibă un venit acceptabil în loc să fie sufocată cu inutilități. HS în variantă balcanică.

  6. Nautilus says:

    Valer: când aud unul şcolit în anii 1980 şi 1990 pomenind de şpăgi în produse (metaforic: “în cafele şi Kent”), ar trebui să mă bufnească râsul. Ca atunci când spunea un comentac de-al lui Arhi: “dacă aveau elevii părinţi la fabrica de pâine, sau şoferi de TIR, sau…”

    25 de ani mai târziu sună comic.

    Eu totuşi nu râd.

    Nu e vorba de produse sau bani. Astea se dau ciubuc peste tot, la poliţist, la şef etc

    E vorba de atitudinea scârboasă, greţoasă, a profesorimii. Atitudinea de stăpân de sclavi, care îţi ia ciubucul şi te batjocoreşte. Ar mai lipsi să te şi scuipe. N-aveau nicio frică. Nici măcar când era vorba de un comunist. Îi durea în pix de funcţia şi puterea lui. Îi spuneau tovarăş… “doamnele” în mod deschis: “ştiţi, parcă ar trebui zugrăvită clasa, că arată urât…” sau “ar trebui vopsite băncile…” şi ăla, aşa, mare comunist cum era, se executa într-o clipă. Scotea din pălărie, ca scamatorul, vopsele şi muncitori. Plus un peşcheş; “o cafea şi-o ţigară”. Tremura în faţa dăscălimii. Şi-ar fi dat cravata în dungi ca a lui Ceauşescu numai ca să le închidă gura.

    Cum îi scria Stalin profesorului lui fiu-său: “vă rog să mă scuzaţi, tovarăşe profesor, că vă răspund atât de târziu.”

    Stalin.

  7. valer says:

    @ Nautilus

    Nu-ți dau complet dreptate 🙂
    Autoritatea profesorală e copleșitoare, e de multe ori abuzivă – dar doar pentru cei ce o iau în serios. Jumătate din înverșunarea reacției anti-HS se datorează autorităților și-i cel puțin comică. Când Platon recomanda să fie copiii educați de Cetate, iar prusacii i-au pus în practică ideea nu se punea problema ca plozii să beneficieze de orizonturi lărgite sau de experiențe psiho-emoționale mai țapene, după cum insistă miniștrii noștri.
    Ba, dimpotrivă, se recunoștea cinstit că se dorește obținerea unor cetățeni mai loiali, mai disciplinați, mai apropiați de idealul cetățenesc al autorităților.

  8. valer says:

    Spre exemplu, dascălilor austro-ungari li se cerea să școată școlari capabili să citească, să scrie, să socotească, să cunoască legile și să fie loiali suveranului.
    Obiective relativ rezonabile și clare – zic eu. Dacă întrebi azi un prof care e obiectivul școlii o să bată câmpii artistic sau o să bâiguie despre teste PISA. De fapt cum ar putea un stat ineficient, cu guvernanți care gândesc pe termen scurt să aibă obiective clare în educație și să mai și organizeze un sistem o școală utilă?

  9. valer says:

    Chiar dacă statul interzice HS, un părinte care obține – să zicem – două, trei mii de euro ce motiv ar avea să-și lase copilul doișpe-șaișpe ani într-un sistem chinuitor din care iese cu o educație cu care va câștiga patru-cinci sute de euro pe lună? Cel mai sigur oamenii cu posibilități vor recurge la buna și familiara șpagă ca să-și scape copiii de educația oficială. Deci interdicția ar fi doar sursă suplimentară de venit pentru profi / directori / inspectori …

  10. valer says:

    Cealaltă jumătate a înverșunării, reacțiile de gen “hipsterilor / fițoșilor / inconștienților” cred că vine doar din amărala celor nevoiți să se spele la baia publică vizavi de cei ce au apă caldă acasă.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger