De ce să nu stai cu părinții la maturitate

Poșta redacției de ieri m-a pus serios pe gânduri. O femeie în toată firea, cu maturitatea emoțională a unei puștoaice de 14 ani, neputându-se elibera din capcana urii față de o altă tipă, deși acea altă tipă e out of her life.

De asemenea, o tipă care a apelat la poșta redacției de mai multe ori, pe diverse subiecte, dar niciodată, și vreau să zic niciodată, ever, în viețișoara ei, nu a considerat că ar fi cazul să susțină rubrica cu măcar un euro sau ceva. Lasă să doneze alții. Mie mi se cuvine timp, atenție și infinită răbdare. Fără să ofer niciodată nimic

Dar nu e singura cu acest mindset. E o atitudine comună printre cei care încă locuiesc cu părinții la 30 de ani.

Hai să vorbim despre asta.

Locuitul cu părinții e un trend. Copilul termină școala, dar chiriile sunt scumpe, lasă să se bucure și el de bani, dragul de el / ea, stai cu mami și tati.

Sigur, nici o problemă.

OK, aproape nici o problemă. Exceptând faptul că, acum, adultul nostru e condamnat să rămână de 14 ani toată viața.

Dacă stai cu părinții, ei plătesc tot, deci tu nu contribui cu nimic.

Mișto să nu te gândești niciodată la facturi?

Sigur că da, dar de aici provin oamenii care nu simt că e cazul să dea nimic niciodată. Că e treaba lu’ tati și a lui mami.

Țin minte și acum prima mea chirie, în timpul facultății. Cum colega de apartament a trebuit să-mi explice că lunar vin întreținerea și lumina, iar acestea trebuie plătite. Practic, dai niște bani pentru curent, apa rece și caldă și alte nevoi de zi cu zi pe care cineva ți le asigură. Nu, nu ți se cuvin de la sine.

Îmi amintesc că revelația asta a fost uriașă pentru Lorena cea de 20 de ani, dar totodată m-a învățat ceva important. Și anume: Trebuie să-ți plătești partea.

Nu poți doar să ceri la infinit și să nu dai niciodată nimic, așa cum sugerează locuitul cu părinții, inclusiv la vârste adulte. Copiii nu trebuie să contribuie, pentru că nu au ce. Adulții, da.

Rar găsești ființe mai câștigătoare la belciuge ca persoanele care stau în continuare cu părinții la 30+ ani. Sentimentul lor că toți cei din jur ar trebui să facă lucruri pentru ei, iar ei nu trebuie să facă nimic pentru nimeni.

În momentul în care înțelegi că nimic nu ți se cuvine by default și că totul se plătește, e primul tău pas spre maturizare. Și asta pentru că…

Dacă stai cu părinții, nu înveți niciodată să gestionezi un buget

Principala provocare a locuitului de unul singur e reprezentată de maturitatea cu care îți gospodărești salariul, să acopere toate facturile și să ajungă de mâncare, îmbrăcăminte și alte nevoi. Adică, să fii o persoană matură, responsabilă și conștientă de consecințele propriilor decizii.

Nu spargi tot salariul pe bijuterii, pentru că, după aceea, mori de foame toată luna și rămâi restant la întreținere.

Când stai cu părinții, nu înveți niciodată să te autogestionezi și vei fi o povară pe capul oricărui alt adult care are de a face cu tine.

Dacă stai cu părinții, munca domestică (a altora) se subînțelege.

Așa cum gigeii tradiționaliști nu consideră niciodată că efortul nevestei care a făcut curat în toată casa e muncă, nici ăia care stau la mami și tati nu se miră cum în camera lor apare magic ordine și cum cutiile de bere de pe jos au prins picioare. Au trăit de dintotdeauna așa și sunt ferm convinși că trebuie să existe mereu o prezență celestă (sau, mă rog, telurică), care să strângă după ei.

Adultul care stă cu părinții se remarcă în orice grup profesional. E mereu colegul ăla de la job care lasă masa vraiște în bucătăria firmei după ce a mâncat. Din cauza lui a apărut mema „Mama ta nu lucrează aici, strânge după tine”. Sau ăla care lasă zoaie după el la cantină, chit că e coș de gunoi dedicat aruncării resturilor.

Viața de unul singur te învață faptul că, dacă lași un kkt în mijlocul încăperii, o să-ți pută sub nas a doua zi. Și e o lecție extrem de utilă și de valoroasă. Da, viața devine mai dificilă, dar știți care e latura pozitivă a dificultății? Te fortifică pe interior și te maturizează.

Dacă stai cu părinții, nu apuci să te maturizezi emoțional.

Părinții ți-au schimbat pamperșii și te-au spălat la fund. În mintea lor, rămâi întotdeauna ăla mic care orăcăia în cărucior și vor continua să ți se adreseze și să te trateze ca pe o ființă drăgălașă, dar care e total inaptă de decizii personale și căreia îi hotărăsc ei binele.

Și cât timp ești în casa lor și le mănânci mâncarea, nu ai ce face în privința asta.

Dacă ei nu te văd și nu te tratează ca pe un adult, tu nu te vei vedea și nu te vei trata pe tine niciodată ca pe un adult. Vei rămâne eternul copil pe care trebuie să-l țină cineva perpetuu de mânuță până la oliță, să facă căcuță frumos. Și, bineînțeles…

Tu nu ești în stare niciodată de nimic, și mereu altul trebuie să facă lucruri pentru tine.

Mami, ce avem la cină? Mami, mi-ai spălat tricoul ăla verde? Mami, mi-ai făcut ardei umpluți? Mami, să duci câinele la plimbare. Mami, unde mi-s cărțile? Mami, mi-am uitat lista de cumpărături acasă, poți să mi-o dictezi?

Apoi, ăla care stă cu părinții se mută cu tine și face din tine mami.

Locuitul singur te deprinde să îți procuri cina, să îți speli tricourile, să înveți să faci sau să cumperi ardei umpluți și SĂ-ȚI REZOLVI SINGUR PROBLEMELE, nu să-i faci program perpetuu altui adult care nu e asistentul tău personal salariat.

Apoi…

Dacă stai cu părinții, vei avea tantrumuri de copil în continuare.

În momentul ăsta, eu nu aș putea păstra genul ăla de ranchiună interminabilă pe nimeni, oricâte mizerii mi-a făcut. Pentru că am treabă și am energie de investit în munci care dau roade. Am relații bune cu o sumedenie de oameni și prefer să îmi rezerv energia pentru ele.

Genul ăsta de blocaj în rahaturi care au trecut și care nu mai constituie în prezent o problemă e caracteristica celor ce nu au de gestionat probleme prezente și au timp să-și facă filme interminabile despre cineva care, între timp, i-a lăsat în pace de mult.

Așa era și maică-mea. 30 de ani după divorț, și încă se smiorcăie că taică-miu n-a făcut și n-a dres. Chit că taică-miu n-a deranjat-o cu nimic după divorț, deci a avut 30 de ani la dispoziție să facă ce vrea cu viața ei.

Dar și maică-mea a locuit cu părinții toată viața.

Chiar dacă vi se pare greu, mutați-vă singuri și învățați să vă raportați la viață ca niște adulți. Veți fi mult mai stăpâni pe voi înșivă și mai puțin obositori pentru oricine are interacțiune cu voi.

***

Dacă apreciezi această rubrică, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

3 Responses

  1. Ana says:

    Depinde și de familie. Verișoara mea e notar public (tată-so idem). Ea a stat cu ei până pe la 35 de ani, ea avea deja 2 copii mici, iar soțul ei venea ocazional pe-acolo, își făcuse un dormitor în beci (sigur, un beci mai mare și mai frumos și luminos decât livingul unui om cu job cu salar mediu). Sigur că verișoara mea și soțul ei au contribuit la plata cheltuielilor. Sunt o familie unită și puternică. Puternică în sensul că toți sunt susținători și mândrii unii de alții. În final și-au făcut casă lor foarte aproape de părinți. Poți sta cu părinții la orice vârstă, toată viața, important e să fie înțelegere și fiecare să-și plătească partea, nu din rușine, ci din recunoștință față de părinți și față de viață și de casă. Trasul la aceeași căruță unește și întărește sufletele oamenilor. Zic într-o notă pozitivă, nu când sunt neînțelegeri majore, sau doamne ferește boli care incapacitează etc.

  1. November 11, 2023

    […] citit ultimul tău articol despre locuitul cu părinții ca adult și voiam să te întreb ce părere ai despre următoarea […]

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Discover more from Trollywood

Subscribe now to keep reading and get access to the full archive.

Continue reading