Despre sexual objectification

Există această dihotomie, pe care o fac frecvent bărbaţii fixişti cu cap pătrat şi mintea-n colţuri: femeia bună, harnică şi la casa ei şi femeia rea, promiscuă sexual, care trebuie agasată şi hărţuită. Să împarţi toate femeile universului în aceste două sertare e ca şi cum ai zice că bărbaţii pot fi doar agricultori sau hoţi la drumul mare.

În loc să combată această mentalitate cu argumentul că noi, femeile, suntem oameni ca orice alţi oameni, cu pusee de generozitate şi apucături meschine, cu momente de retragere în noi înşine şi momente de vânătoare sexuală, o parte dintre feministe au îmbrăţişat oarecum mentalitatea de mai sus şi au început să ţipe: să pună mâna toate femeile să facă facultate, să nu mai ducă stiluri de viaţă care să permită “objectification”.

“Iar romgleză?” îl simt deja în liniile palmei pe Gigel, pui de dac, cum urlă în comentarii.

Iar. Pentru că termenul ăsta de “objectification” nici nu există în limba română. S-ar traduce aşa: când un prost vede o femeie frumoasă şi o tratează strict ca pe un obiect cu gaură în care să-şi introducă o anumită parte a corpului.

Bun. Pe scurt, ar trebui să interzicem concursurile de miss, trupele de fete, costumele de baie provocatoare, ciorapii plasă, pozele sexy pe Instagram, pe scurt, toată distracţia din univers. Ca să ne asigurăm că nu ne objectifică nimeni.

De ce e greşit, din punctul meu de vedere, să facem asta?


1. Objectification va exista oricum, câtă vreme există instinct sexual pe pământ

Şi o bună parte din objectification nici măcar nu e male – to – female. Când Michael Jackson ducea mâna spre zona plată unde un bărbat normal are organul sexual, iar cincizeci de adolescente picau pe jos în preorgasm, era vorba EXACT de objectification. Când Elvis Presley mişca din şolduri a penetrare lentă, şi mamele noastre icneau ca şi cum ar fi primit-o, era vorba EXACT de objectification. Am citat doar doi bărbaţi conştienţi de impactul lor sexual, şi care-şi foloseau potenţialul de a fi objectificaţi pentru a vinde milioane de albume.

2. Objectification poate fi amuzant, când e cu acordul părţilor

Sincer, pe când mă mai îndrăgosteam de bărbaţi, îmi plăcea CA BĂRBATUL RESPECTIV să mă privească cu dorinţă şi să-mi trimită mesaje porcoase. Îmi plăcea chiar mai mult decât sexul în sine. Nu, nu 50 de gigei cretini care să mă frece la icre pe reţelele sociale cu tâmpenii câte trei ore fiecare.
Dar orice formă de iubire care include dorinţă sexuală ridică automat capacul şi de pe lada de obsesii şi fetişuri ale fiecăruia dintre parteneri, şi e foarte normal să fie aşa. “Hai, Vasile, tratează-mă ca pe o bucată de carne. Fii patriarhal şi abuziv cu mine, Vasile!”

3. Objectification e în mod real unica şansă la succes a oamenilor care nu ştiu să facă altceva.

Fără objectification, Marilyn Monroe ar fi rămas o fată simplă, muncitoare la fabrică. Fără objectification, Pamela Anderson ar fi rămas o chelneriţă într-un bar sau ceva de genul. Câteva dintre cele mai incitante, palpitante, dezirabile femei au construit cariere din aptitudinea lor de a inspira o fantezie erotică privitorilor. Nu neapărat şi nu doar bărbaţi.
Apropo de “nu doar bărbaţi”, un amănunt distractiv:
Aţi văzut câte lesbianisme am primit când am făcut concursul de trucaje pe blog? OK. E tot o formă de objectification şi culmea – M-AM SIMŢIT ONORATĂ.

4. Toţi objectificăm şi suntem objectificaţi, ocazional fără să facem nimic pentru asta.

Când lumea de pe net vine să-şi ia porţia de râs de pe blog de la Lorena, mă tratează ca pe un tonomat de umor. Dar mie-mi place să fiu astfel objectificată.
Dar asta măcar e o activitate voită. Uneori sunt şi lucruri pe care le faci fără să ştii. Şi dau un exemplu.
Şi acum mulţi ani, o fată care mă citea, şi care lucra ca dominatrix, mi-a zis că eu am un comportament înnăscut de dominatrix, fără să-mi dau seama, atunci când pun obrăznicăturile cu botul pe labe. “Pe bune?”, m-am mirat eu. “Credeam că aşa e firesc, să-i trimiţi în banca lor pe ţopârlani, nu mi se părea că fac nimic special.” “Ba da, şi foarte mulţi bărbaţi se excită la acest tip de comportament, iar acesta e unul dintre motivele pentru care te urmăresc o parte dintre ei.”
După o scurtă pauză de şoc, am dat din umeri: “Să fie primit”.
Pe scurt, sunt un fel de Antipamela Anderson. Fine with me. Nu mă deranjează nici acest fel de objectification.

“Şi, totuşi, Lorena, ce enervant e Gigel când te stresează”.
Exact. Partea la care e de lucru nu e acolo unde tu ne trimiţi pe toate la şcoală. Unele au aptitudini pentru asta, altele mai puţin. Lasă-le şi pe ele să valorifice lucrurile la care excelează. Cerere va exista întotdeauna.

Partea la care e de lucru e să-l educi pe Gigel că timpul altora nu i se cuvine şi că dacă i se spune ferm “nu mă mai freca la icre” e cazul să nu te mai frece la icre.

5. Oricum, cei mai crunţi objectificatori ai noştri suntem noi înşine.

Când ne târâm cu sila la sală, să ne definim corpurile. Când mâncăm rucola cu ceapă verde şi pizmă creaţă. Când refuzăm desertul. Când purtăm tocuri de zece centimetri. Când ne rujăm să coborâm să ne luăm nes de la colţ.
Când dăm 50 de euro pe o trusă de farduri şi 100 de euro pe un parfum.
De ce facem asta?
O facem pentru că vrem să ne privim în oglindă şi să ne placă ceea ce vedem.
Pentru că vrem o bucată frumoasă de carne în faţa ochilor noştri.
Şi e foarte sănătos să fie aşa. Cei care nu se simt bine în pielea lor şi nu se plac pe ei înşişi suferă toţi de diverse forme de depresie.

Deci, nu objectificarea e problema. Problema se naşte în aptitudinea de a comunica.

“Primiţi cu objectificarea?”
“Nu.”
“OK, SCUZE DE DERANJ”.

Şi gata povestea.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

3 Responses

  1. Kayra Nuray says:

    Coalitia anti-familie foloseste objectification fara acordul partilor la greu. De la lozinci anti-LGBT au ajuns sa faca sesizari la Metrorex sau primarie ca sa scoata din statiile de metrou reclame la bikini care ii excita.

  2. eu dintr-o intamplare, mai casc gura la ce abereaza o feminista d’asta pisicareasa, si cam are dreptate substantial si argumentat in ciuda faptului ca mi sunt convenabile principiile contrare. Bine…sa fie clar ca n-are cum sa-mi interzica nici un argument sa-mi rup gatu’ dupa un d’ala rotund si bombat , eventual sa iau si vreun un stalp in brate cu tot cu tomberon cu ochii la el si cu gandu la cum intra si cum iese… extremismul sub orice forma in orice aspect al existentei este mai nenorocit decat nenorocirea pe care se vrea a combate.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: