Dacă tot bombăneam în altă postare despre ploaia de remake-uri şi reboot-uri din ultima vreme, popularitatea crescândă a unui film independent american m-a făcut să dau o fugă în weekend la Cineplexx Titan şi să-l vizionez cu ochii mei. E vorba de Longlegs, filmul produs de Nicholas Cage, menit să-i relanseze cariera.
Cum procedez la toate filmele noi, vă ofer un review fără spoilere, pentru a nu vă strica experienţa de spectatori. Deşi, strict în acest caz, spoilerele sunt cele care dezamăgesc. Dar despre asta, mai la vale.
Sunt lucruri care mi-au plăcut teribil de mult în Longlegs. În primul rând şi peste toate celelalte, acest film creează tensiune, disconfort şi cringe fără urmă de CGI, folosindu-se doar de arta demult uitată a greilor genului horror: aceea de a crea ATMOSFERĂ. Şi atmosfera asta e cea care te ia prin surprindere încă din prolog. E absolut impresionant cum, ziua în amiaza mare, într-un simplu peisaj de iarnă, doar din modul în care e realizată imaginea, sunetul fenomenal dozat şi jocul fetiţei din prima scenă, simţi că urmează să se întâmple ceva absolut sinistru.
A face horror nu presupune găleţi de sânge, mii de efecte speciale şi maţe atârnând de lustră. Longlegs merge pe o estetică de less is more care funcţionează de minune.
Prologul e misterios, ciudat şi promiţător, şi are un vibe de David Lynch. De fapt, modul în care sunt conturate personajele, din scenariu, regie şi actorie, mă trimite foarte mult la David Lynch. Singura diferenţă este că lui Lynch îi place să perpetueze misterele şi nu simte nevoia de soluţii facile, peste nas, convenabile – care m-au iritat incredibil pe finalul filmului, cel pe care nu-l voi spoileri. Primele două acte sunt dintr-o minunăţie de film plin de enigmă şi pericol nedesluşit. Slay! Apoi, treaba se finalizează atât de meschin şi de previzibil, încât, eu cel puţin, am plecat de la film mai nemulţumită decât de la The Crow. Pentru că The Crow e invers. Tot filmul e neinteresant şi boring, dar finalul e apoteotic.
Aş vrea să fac aici un rant cu spoilere despre indicii prea evidente şi despre cum prea multă expoziţie strică, dar mă voi abţine eroic. Pentru că, din nou: primele două treimi din film sunt minunat scrise, bine conduse şi cu o actorie de te trec frisoanele. Frustrarea mea nu e cea pe care am avut-o la The Crow, când unii au luat un clasic şi au făcut un rahat pansat din el. E un alt tip de frustrare: când unii fac un film care are potenţialul să fie un 10, dar rezultatul e un 7 pentru că nu lucrează mai mult la scenariu şi se mulţumesc cu soluţiile facile.
Nicholas Cage e Longlegs, un psihopat misterios, care convinge taţi de familie să îşi ucidă soţiile şi copiii, apoi să se sinucidă. Şi, cât timp stă locului şi tace, Cage e cu adevărat înspăimântător. Ca privire, ca mişcări, ca vibe. Un veritabil personaj din Twin Peaks. Problema lui e când trece la tirade şi răzbat histronismul şi exagerarea specifice lui Nicholas Cage. Atunci se întâmplă taman fenomenul care a afectat şi franciza A Nightmare un Elm Street. În primul film, Freddy Krueger vorbeşte puţin şi la obiect, şi emană teroare pură. În următoarele, abundă de replici pline de spirit, şi devine un bufon, iar asta îi diminuează impactul. Cage nu e Anthony Hopkins în Tăcerea mieilor, să devină mai ameninţător pe măsură ce povesteşte despre lucruri mărunte ca fava beans and a nice Chianti. Ar fi avut nevoie de o mână fermă de regizor, care să-l ţină în frâu pe momentele în care trece la cageisme.
Spre deosebire de el, protagonista filmului, Maika Monroe, o prezenţă frecventă în thrillere şi filme horror, joacă misterul, ameninţarea, spaima şi pericolul cu un talent, o subtilitate şi o implicare care fac filmul să merite. Arta ei de a internaliza profund fiecare zgomot mic te fac să trăieşti tensiunea în adevăratul sens al cuvântului. Stranietatea personajelor pe care le descoperă în decursul anchetei – pentru că ea anchetează crimele lui Longlegs – e validată de reacţiile ei şi de tot ce spune atunci când tace. Măreţia fiecărui film e dată de protagonist, iar dacă Longlegs e un film care merită văzut, e datorită acestei actriţe.
Maika joacă rolul lui Lee Harker, o novice în FBI, dotată cu un spirit de observaţie şi cu o intuiţie ieşite din comun. Asta îi face pe şefi să îi dea un dosar ieşit din comun – cel al lui Longlegs, cu care Lee pare să aibă o conexiune aparte. Ca un contrapunct al stranietăţii care învăluie filmul e camaraderia caldă şi umană dintre Lee şi şeful ei William Carter (Blair Underwood). Ancheta lor dezvăluie noi şi noi detalii bizare, potenţial supranaturale, pe care William le combate, iar Lee le îmbrăţişează. Şi în aceste momente, filmul e cu adevărat minunat. Când, de exemplu, Lee se duce la un spital de psihiatrie să intervieveze o fetiţă care a scăpat dintr-un asasinat similar, şi copila are un moment autentic şi cutremurător de psihoză, te trec fiorii. Mai ales că şi reacţiile lui Lee sunt pe alocuri inexplicabile.
Până aici, genial. Genial de straniu, enigmatic, periculos şi tulburător. Problema e când încep să apară răspunsurile. Şi cum am punctat, răspunsurile sunt sub aşteptări.
Merită să vezi Longlegs? Dacă îţi place genul horror, şi mai exact curentul minimalist în genul horror, da. Dar aşteaptă-te să te prinzi relativ repede de twistul final, care îţi e vândut într-un mod mult prea puţin subtil, şi să nu te mulţumească ultimul act. Putem spune că e filmul horror al anului? Nu ştiu, anul mai are patru luni, să vedem.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.
Sh*t They Say