Eterna problemă pay-per-view

Periodic, îmi povesteşte câte cineva cât de tare m-aş îmbogăţi şi cum m-aş muta eu cu totul în Hawaii dacă aş băga pay-per-view pe blog. Un prieten IT-ist mi-a propus inclusiv să-mi seteze blogul. L-am refuzat. A insistat. Am insistat să-l refuz.

Şi iată de ce.

A) Habar nu am care ar fi contravaloarea corectă.

Dacă e prea mare, mi se reduce semnificativ traficul şi nu voi fi atrăgătoare pentru nici un advertiser din lume. Dacă e prea mică, e posibil să-mi scadă de fapt veniturile, în loc să crească.

Şi asta pentru că

B) Cititori sunt mulţi şi de multe feluri, dar în mare, îi poţi împărţi în trei categorii.

1) Cei cu comportament win-win.
Aceştia nu au nevoie de pay-per-view. Deja se revanşează sub formă de donaţii. Ţi-ar crăpa obrazul să le pui şi taxă.

2) Cei cu comportament de băbuţă amabilă din faţa blocului.
Aceştia au o atitudine pozitivă şi deschisă, se bucură de articole, dar nu donează, fie că nu au de unde, fie că nu le stă în fire. Iar dacă nu au de unde, respectiv nu le stă în fire, categoric nu vor fi nici clienţi de pay-per-view.

3) Cei cu comportament de şmecheri cu tupeu.
Ăştia au gura cât şura, impresia că blogul tău e datoria ta faţă de societate, iar dacă le retezi înjurăturile şi-i trimiţi la ei în coteţ, impresia că îi văduveşti de dreptul lor fundamental de a fi cocalari ordinari. Ăştia sunt profund indezirabili din toate punctele de vedere. Dar dacă unii dintre ei ar da probabil suma aceea modică de câţiva euro să poată înjura în voie, întreb eu: merită să ne vindem relaxarea şi pacea pe câţiva euro?

C) Nici un advertiser nu s-ar băga pe un blog pay-per-view.

Deşi mulţi dădeau mii de euro să cumpere câte o pagină într-o revistă cu tiraj de 5000 de exemplare – mai puţin decât numărul meu de cititori pe o singură zi, când postez ceva incitant – şi revista se vindea la chioşc CONTRA COST, advertiserii se crispează instant dacă le povesteşti că meditezi la pay-per-view. Şi te descurajează vocal. “Dacă pay-per-view era o chestie sustenabilă, toţi bloggerii de top din România, de la Zoso la Cabral, erau pay-per-view”, mi-a explicat unul săptămâna trecută.

Pe scurt, nu cred în pay-per-view şi nu îl voi aplica niciodată.

În schimb, ce aş băga eu din toată inima, şi dacă vine un IT-ist să construiască un app în acest sens, l-aş primi cu dragă inimă, ar fi pay-per-message.
Pentru că nu mă deranjează să mă citească lumea pe gratis, câtă vreme îşi formulează eventualele obiecţii civilizat şi cu sens.
Dar când văd “cf lorena”, văd negru în faţa ochilor. Şi când văd “lorena eu cred că nu e aşa cum scrii tu blablablabla” şi spun “OK, vezi că articolul are rubrică de comentarii” iar răspunsul e “da, dar eu nu comentez public”, aş bea sânge de om. Privilegiul de a fi buricul pământului chiar mi se pare taxabil.

Numărul de oameni care-şi imaginează că n-ai altă treabă decât nevrozele lor.

Şi pariez că pay-per-message i-ar determina şi pe palavragii să menţină comunicarea la nivelul necesarului şi al suficientului.