Hai să vorbim despre libertatea expresiei

Şi de data asta nu vom enunţa clişee, cum că libertatea expresiei e bună şi oprimarea expresiei e rea, că pe astea le ştie toată lumea.

Hai să facem un exerciţiu de imaginaţie, să analizăm două distopii: un univers în care toate formele expresiei sunt oprite cu lacăt la gură, şi un alt univers, unde poţi spune exact ce vrei tu, cât vrei tu, cum vrei tu, fără alte consecinţe decât că, periodic, cineva o să se enerveze şi-o să-ţi fută vreo două.

În universul în care toate formele expresiei sunt oprite cu lacăt la gură, omul ajunge să fie înfricoşat de propriile lui gânduri. Îşi pierde încrederea în familie, în prieteni, în vecini, în orice altă formă de viaţă care foşneşte prin preajma lui. Este suprimată una dintre nevoile de bază ale fiinţei umane, şi anume comunicarea.

Capacitatea de a-ţi informa semenii legat de anumite pericole. Capacitatea de a-ţi avertiza semenii legat de anumiţi oameni. Capacitatea de a argumenta de ce un lucru e bun şi altul e rău. Capacitatea de a-ţi urma interesele într-un context transparent, conştient de toate riscurile.

Într-un univers unde libertatea expresiei e blocată, toată lumea e forţată la duplicitate şi falsitate. Toată lumea trăieşte o viaţă dublă, ba chiar triplă.

Într-un univers unde libertatea expresiei e blocată, toată lumea e sub o stare permanentă de control opresiv. De permanent raport de activitate. De interminabil stres. De panica teribilă că, poate, un gest, o vorbă, o aluzie, sunt interpretate greşit şi, prin urmare, motiv de pedeapsă.

Un univers lipsit de libertatea expresiei e doar o închisoare extinsă.

Vreau să trăiesc într-un asemenea univers?

FUCK NO.

*

Acum să trecem la polul opus, şi anume la universul imaginar unde toată lumea poate spune tot ce-i trece pe la gură. Unii pot predica iubirea, alţii ura, unii pot predica traiul tradiţional, alţii gang – bangul cu negri, unii comedia, alţii drama, şi mai există şi cretinii siniştri care-şi dedică viaţa perpetuării de ură faţă de alte persoane.

Sigur, sună a vacarm constant şi obositor, dar măcar îşi poate arăta fiecare, liber şi neconstrâns de nimic, adevăratul potenţial.

Prostul care nu ştie decât să latre a ură va fi expus în scurt timp ca atare, deşteptul care vorbeşte pe bază de argumente îşi va primi aprecierea, şi din încleştarea aceasta a săbiilor verbale, se va vedea cine ştie despre ce vorbeşte şi cine bate câmpii.

Că e obositor să bată perpetuu câte cineva câmpii despre tine?

O, da. Crâncen de obositor.

Că nu te împiedică nimeni să demonstrezi că acel cineva delirează?

Evident, doar e libertate.

Că o parte din mulţime va ţine mereu cu prostul, pentru că se regăseşte în el?

Cert.

Că o parte din mulţime va investi extrem de mult efort în a se băga unde nu-i fierbe oala?

Bineînţeles.

Dar, în definitiv, pe un om nevinovat, cu conştiinţa curată, nu-l poate demonta nimeni şi nimic. Vacarmul e o formă de viaţă, şi de la un punct de haos în sus, v-o zice chiar mama haosului, devii 100% insensibil.

Că am îmbătrâni toţi cu zece ani mai repede, prin perpetua confruntare cu prostia omenească?

DA.

Dar alternativa – cea cu leucoplastul pe gură – ar însemna să ne naştem direct morţi. Un spirit înfrânt, care bântuie fără o misiune de colo până colo, de la job către casă şi înapoi, nu e altceva decât un mort căruia nu i s-a eliberat încă certificatul de deces, indiferent în ce carcasă frumoasă e ascuns.

Pentru texte similare, daţi like şi follow pe Facebook aici, pentru fotografii, follow pe Instagram.