Încă o scrisoare deschisă Preafericirii sale Daniel

Înaltpreaşpăgălnicia ta,

Mai nou, e un trend să-ţi scrie toate scriitoarele ignorate de Uniunea Scriitorilor şi de ICR. Ieri ţi-a scris cea mai bună prietenă a mea, azi îţi scriu eu. Cea mai bună prietenă a mea are momentele ei în care mimează naivitatea – prefer explicaţia asta, pentru că nu-mi permit s-o bănuiesc de eclipse ale inteligenţei, de vreme ce e cea mai bună prietenă a mea, iar prietenii ni-i iubim cu toate pro… pardon, naivităţile lor.

Înaltpreaşpăgălnicia ta, eu, spre deosebire de prietena mea, am ştiut mereu că o să te doară în preasfântu-ţi penis de tragedia asta, cum te doare de atâtea altele. Pentru că se vede atât de limpede cum funcţionează BOR sub oblăduirea ta. Studiu de fezabilitate. Intitulat, soborniceşte: “Ce căcat îmi iese mie dacă fac asta? Cum, nimic? Luaţi o apostolească şi duhovnicească muie.”

Înaltpreacalicia ta, am stat cu ochii pe tine de când s-a întâmplat tragedia. Oiţele tale de bază, acelea cotizante, au sărit direct la behăit: “Beee, cine invocă Satana moare ars, beee!” Omiţând că Satana a fost invocată de data asta de toluenul cu care s-a spălat buretele, şi chiar dacă în clubul respectiv ar fi performat Fraţii de la Toflea, un burete îmbibat în diluant ar fi luat foc că, na, blestemata asta de fizică are şi ea fixurile ei.

Menţionez, am avut întotdeauna o slăbiciune pentru Fraţii de la Toflea. M-aş duce la un concert.

Bun, am aşteptat cu frisoane reacţia Înaltpreacalculăţiei tale. Exact cum anticipam, au trecut două zile de calcul şi refresh pe Facebook, să vezi cine e mai tare-n fani şi argumente: turma de creştinoizi sau hipsterimea, adică noi. Când ai văzut că hipsterimea e mai vocală şi mai persuasivă decât oiţele domnului, ai ales să adopţi atitudinea deşteaptă. Şi nu mi-o vinde pe aia cu “aşa am simţit, bla-bla”. Când omul vede un puhoi de oameni tineri arşi din neglijenţa unor idioţi, nu are nevoie de Viagra să simtă. Simte pe loc. Dacă laşi să treacă nişte zile, e clar că aştepţi să vezi cine învinge în opinia publică şi te aliniezi.

Iar când presa te-a interogat pe tema delay-ului, ai dat frâu liber arămii de pe faţă în cel mai memorabil filmuleţ realizat vreodată de Antene – reacţia preafericită, de la minutul 1:30 încolo.

“Să vină lumea la biserică, nu la club. Acolo ne rugăm noi”. Chestie care, normal, nu e valabilă de Crăciun şi de Bobotează, când e rost de $$$$. Când vine vorba de finanţă, nu-i aşa, ne rugăm oriunde.

Acestea fiind constatate, Înaltprealăcomia Ta, am încă o veste de care n-o să-ţi pese. Dar na, e o modă cu scrisorile deschise de care nu-ţi pasă, aşa că, de ce nu?

Vestea de care nu-ţi pasă e că trec la romano-catolicism. Lucru pe care nu l-am făcut în copilărie, deşi am crescut între unguri, pentru că “eşti nepoată de popă ortodox şi trebuie să-ţi ţii credinţa”.

Eu îmi ţin credinţa. Dar credinţa nu e unul şi acelaşi lucru cu religia. Iar eu aleg religia ai cărei pastori se poartă mai puţin ca nişte lipitori însetate după bani, şi mai mult ca nişte slujitori ai Domnului.

Să mergi să te rogi cu bolnavii din paturile de spital sună a lucru pe care să-l facă slujitorii autentici ai domnului. Să mergi să te rogi cu familiile disperate de durere la locul faptei sună a lucru pe care să-l facă slujitorii autentici ai domnului. Să mârâi la reporter că tu eşti de găsit doar la biserica ta, iar dacă muribundul are nevoie de tine, pizda mă-sii, să vină-n cârje, nu sună a lucru pe care-l fac slujitorii autentici ai domnului.

Iar eu am nevoie de o credinţă pe care s-o simt aproape.

Cu detaşare,

O catolică.