Îngrijirea în familie

“Cum să îl trimiţi la azil. Ce fiu / fiică / nepot / whatever eşti tu?”

Cam aşa sună mustrările gigeilor şi gigelelor, de câte ori cineva scrie că are o rudă bolnavă fizic sau psihic, că se simte depăşit(ă) de situaţie şi că e în căutarea unei instiituţii specializate, cu angajaţi care să ştie cum să îngrijească exact acel tip de bolnav.

Practic, dacă nu behăi de prost şi ai ambiţie să realizezi ceva prin forţe proprii, ar trebui să fie obligaţia ta să îţi petreci puţinul timp liber slugărind toţi bolnavii familiei în care ai avut ghinionul să te naşti, chit că ăia nu te-au susţinut niciodată cu nimic în ambiţiile tale, ba mai mult, în diverse cazuri, te-au demoralizat, te-au traumatizat şi te-au tras în jos.

Mai auzi câte o muiere ridicând în slăvi eforturile supraumane ale cutăreascăi, care îndură violenţă fizică, urlete şi ameninţări tratând acasă câte un bolnav psihic, pe cineva cu o boală degenerativă sau altă problemă cronică care creează un climat absolut insuportabil în casă şi afectează traiul de zi cu zi al tuturor celor sănătoşi. Cumva, e un merit să-ţi faci viaţa ta şi a celor din jur un iad.

Nu, nu există eroism în a asuma aşa ceva. Există doar inconştienţă şi sacrificiu prost înţeles.

Ieri, am citit ştirea aceea cu un bolnav psihic tratat acasă care, într-o criză, şi-a ucis toată familia, inclusiv o fetiţă de 5 ani.

Şi întrebarea mea a fost: De ce nimeni din acea familie nu şi-a pus problema interesului superior al copilului, când au decis să ţină acasă un bolnav psihic??

Toţi tâmpiţii universului vin cu clişeul ăsta expirat: ce-o să spună copilul meu dacă vede doi bărbaţi de mână. Dar nimeni nu se întreabă: ce o să spună copilul meu dacă îl vede pe unchiul gigel urlând ca descreieratul cu toporul în mână? Ce-o să spună copilul meu dacă mediul lui de acasă e incert, instabil, dacă nevoile lui sunt puse pe ultimul loc, pentru că familia crede că e un mare sacrificiu şi semn de nobleţe să ţii bolnavul mintal printre oameni sănătoşi.

Există asistenţă socială, există ajutor special pentru astfel de cazuri şi există instituţii de specialitate. Nu, nu e treaba ta să tratezi acasă oameni pe care nu te califici să-i tratezi, iar responsabilitatea pentru eventualele nenorociri e a ta, nu a bolnavului. Ăla nu are discernământ. Tu da.

Sângele acelei copile de cinci ani nu e pe mâinile pacientului incorect tratat care a ucis-o. Sângele ei e pe mâinile familiei care a luat decizia să o expună unor astfel de situaţii. Şi care nu s-a gândit că, dacă tot dai naştere unui copil nevinovat, e cazul să creezi condiţii pentru ca acesta să crească în siguranţă. Negociezi cu familia să trimită omul bolnav la tratament sau să-i obţină o internare, iar dacă familia e formată din sfinţii p*lii care ştiu ei mai bine cum e cu sacrificiul, îţi iei nevasta gravidă şi vă mutaţi în chirie.

Probabil că asasinatul ăsta în grup nu a fost prima ieşire violentă şi periculoasă a bolnavului, ci doar un moment din multe. Şi chiar dacă fetiţa rămânea în viaţă. Câţi ani de terapie ar fi tratat teroarea unei copilării trăite în groază perpetuă?

Nu vă mai ambiţionaţi să ţineţi bolnavi periculoşi acasă. Nu, nu există nici o urmă de eroism în asta. Doar prostie ignorantă şi inconştientă. Şi, mai grav, expunerea fără rost a membrilor vulnerabili ai familiei la un pericol perpetuu, care poate lăsa traume de nedescris sau, în cazul ştirii noastre, se poate plăti cu vieţi nevinovate.

Nu aveţi studii de specialitate. Nu aveţi antrenamentul necesar pentru a-i ţine sub control. Dar boala lor vă va otrăvi viaţa, zi de zi, câte puţin. Poate chiar o va întrerupe brutal pentru că, hello, omul a avut o zi mai turbulentă. Pe care voi nu eraţi pregătiţi cu nimic s-o înfruntaţi.

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

12 Responses

  1. Mircea says:

    Nu e vorba de ambitie. Nu exista un sistem pein care un “bolnav psihic periculos” sa ajunga departe de cei pe care ii poate rani.

    Cel mult (si de cele mai multe ori cu consimtamantul lui dodv legal) ajunge la tratament.
    Cateva saptamani.
    Dupa care se intoarce acasa.

    Si – tipic in cazurile astea – nu isi ia tratamentul. Si redevina repede potential periculos.

    Singura solutie e divortul. Daca ai norocul ca asta sa fie singura voastra relatie. Daca e parintele sau copilul tau, dpdv al sistemului, nu ai ce sa faci.

  2. Doru Florin says:

    Aceste clișee care dor..
    Bolnavul psihic nu e nebun sau violent. De fapt, as spune ca familia i-a provocat ieșirea asta violenta izolandu-l și tratând-l ca pe un ‘nebun’.
    Izolarea naște frustrare și frustrarea generează violență..

    • Nicu says:

      Aham, deci familia e de vina, ca bolnavul era molcom si blajin, nu avea decat un jurnal in care scria acum MULT TIMP cum isi va ciomagi si sfarteca familia, in rest era om bun. Intre timp, o fetita de 5 ani zace in cosciug. Dar hei, ce om bland era….

  3. vador310 says:

    Asa este draga Lorena dar nici in spitalele de psihiatrie nu fac mare branza medicii si asistentele. In urma cu cativa ani un smintit internat la Spitalul de psihiatrie Sapoca a macelarit cu un suport pentru perfuzii 7 pacienti in mai putin de un minut…

  4. Julia says:

    Cand centrele de ingrijire pentru bolnavii psihici vor oferi ceea ce trebuie sa ofere (asistenta medicala, terapie, conditii umane de trai, etc), de-abia atunci vor fi.luate in calcul de familii pentru internarea bolnavilor psihici. In momentul de fata aceste centre sunt centre de exterminare, ar insemna ca familiile sa-si duca parintii, fratii, copiii la o moarte sigura, in conditii inumane, in niciun caz intr-un loc in care sa fie mai bine ingrijiti si sa li se ofere conditiile de care au nevoie.

  5. Adriana says:

    Fetița și familia ei locuiau in altă casă pe aceeași stradă, vis-a-vis de casa în care locuia nebunul cu părinții și fratele lui. Nebunul își lua tratamentul, doar că nu îl mai văzuse nedicul de câteva luni, mergea tatăl lui și ridica rețeta. Vina e comună, a medicilor care îl tratau pe hârtie, a familiei care avea grijă de el și a familiei fetiței care știa sau ar fi trebuit să știe că poate intra în criză (tatăl era medic și mama asistentă medicală). Și a noastră, în general, pentru că ne complacem în această situație: de ce să mă duc iar la medic, știu eu ce am /are mama/fratele, decât să stau la coadă/iau covid scrie dom’le rețeta și trimite-o pe whatsapp. Nebunul e de vină, a disimulat magistral, a arătat altă față bla bla. Și voi de ce mama naibii v-ați mai super specializat dacă nu luați în calcul asta? E singurul caz din istoria medicinei care “a arătat medicilor altă față”?

  6. Adriana says:

    Am uitat să spun că ingrijirea în familie e un chin nu numai pentru familia sănătoasă ci și pentru bolnav, si fizic și psihic, cu excepția cazurilor în care știi ce trebuie făcut la nivel profesionist. Cei cu minte întreagă suferă că te chinuie, suferă de escare, de durere, uneori de foame sau sete ca să nu aibă de ce să își facă nevoile, de umilința de a fi reduși la stadiul de bebeluși etc. Cei cu demențe sau boli psihice suferă pentru că nu știi la ce să te aștepți, cum să îi oprești să își facă rău, cum să îi calmezi când intră în panică. E mai bine pentru toată lumea să fie internați undeva unde pot fi îngrijiți cum trebuie

  7. Vlad Craioveanu says:

    Personal, susțin euthanasia. În ceea ce mă privește, aș dori să beneficiez de posibilitatea de a mă sinucide fără dureri când consider necesar, și cred că orice om, adică având încă demnitate, nu ar dori să fie dependent, să îi dezguste sau să îngreuneze viața altora.

    Consider că euthanasia este un serviciu medical normal, ca și medicina de urgență, și ar trebui oferită în cadrul asigurării de sănătate.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: