Vă povesteam cu ceva timp în urmă că am văzut nişte promo-uri cu ultimul film al lui Jonathan Rhys Meyers şi am rămas şocată de ce au făcut alcoolul şi drogurile din cel mai frumos bărbat al anilor 2000. (Şi nu vă uitaţi la fotografia de intro. Pe aceea am ales-o eu dintr-un show tv, bine luminat şi machiat discret, să mai reducă din dezastru. În pozele lui recente, Jonathan Rhys Meyers arată ca în memele de acest gen.
Prin urmare, actorul care odinioară juca roluri principale în producţii cinematografice impresionante, alături de vedete ca John Travolta, Scarlett Johansson sau Tom Cruise face în ultima vreme filme independente low budget, pentru că e într-un punct în care l-a izbit realitatea şi vrea să salveze ce se mai poate salva.
Dar eu l-am adorat pe Jonathan Rhys Meyers în perioada lui de glorie şi Velvet Goldmine e unul dintre filmele definitorii pentru estetica mea, prin urmare, zilele astea i-am văzut trei filme recente: Wifelike (2022), The Good Neighbor (2022) şi Disquiet (2023).
Nota comună a acestor trei filme e că sunt toate trei filme independente, cu buget modest, cu scenarii imperfecte şi cu regizori care încă nu au găsit ritmul ideal de a spune vizual o poveste. Pe de altă parte, toate trei au o personalitate aparte, ceva fresh şi personal, atât de diferit de blockbusterul de mall. Chit că, în ultima vreme, de când audienţele s-au mutat pe Netflix, HBO Max, Disney+ şi Amazon Prime, nici blockbusterul de mall nu mai e ce era odată, şi lipsa de bani după eşecul financiar al premierelor big budget ucise de doi ani de covid a dus la o nouă direcţie în cinema: bugete mai mici şi creativitate / idei originale mai multe.
***
Wifelike (2022) este o alegorie feministă despre tehnologie care a avansat suficient pentru a crea companioni roboţi femei ideale pentru bărbaţi cu bani şi fără succes în dragoste. Deşi, permiteţi-mi remarca, bărbatul cu bani dispus să-i cheltuiască se descurcă perfect şi cu femeile reale; problema e la gigeii faliţi, care nu au nimic de oferit şi compensează cu figuri şi tupeu. E scrisă şi regizată de James Bird, un scriitor şi regizor indie interesant şi un preferat al festivalurilor indie, şi porneşte de la o premisă pe care glumele de reddit au fumat-o demult: feriţi-vă, femei, că într-o zi o să inventăm robotul femeie perfectă, care o să ne facă toanele şi o să arate ca un model Victoria’s angel, şi voi o s-o soogeţ. Sigur, ameninţarea vine de la gigei care nu şi-ar permite ever robotul femeie perfectă. Milionarii care deja îşi permit modele Victoria’s angel nu stau pe reddit să împroaşte, ci în timpul săptămânii fac banii, iar în weekend îi cheltuiesc cu modelul real.
Bun. Partea interesantă a proiectului lui Bird este că, de la un nivel de inteligenţă în sus, chiar şi aceşti roboţi companioni ar căpăta un simţ al identităţii şi ar începe să-şi gândească viaţa prin prisma priorităţilor proprii. Invariabil, s-ar ajunge în punctul în care şi ei s-ar revolta împotriva tiraniei masculine, şi basically, am fi tot unde suntem azi.
Protagonistul (Rhys) e William, un agent al companiei Wifelike (cea care creează roboţii companioni), un hunter al roboţilor rebeli şi totodată un beneficiar: robotul Meredith (Elena Kampouris) a fost oferit de firmă pentru a i-o înlocui pe defuncta lui soţie, Meredith. Dar, pe măsură ce îşi aduce aminte de chestii, Meredith îşi dă seama că de fapt, în viaţa ei reală, nu a fost soţia lui William, ci o activistă antiWifelike foarte activă, fericită în relaţia ei, pe care William a ucis-o şi a adus-o la Wifelike să fie readusă la viaţă, reprogramată să-l iubească şi să-i facă toanele.
Punctul forte al filmului e în modul în care conştiinţa de sine a acestor femei se trezeşte şi îşi definesc scopurile proprii, refuzând să mai fie companioni. E o poveste incitantă, la care te uiţi cu gura căscată, iar Elena Kampouris dozează perfect trezirea treptată de la robot la leader de protest.
Greşeala de casting în acest film e chiar Rhys Meyers şi iată de ce: interpretat de un Jack Nicholson sau de un Anthony Hopkins, care pot crea cu mare artă acel tip de mascul fioros, obsedat de control şi de posesiune, care găseşte plăcere în autoritatea pe care o impune asupra femeii, personajul ar fi sintetizat ideea de mascul toxic pe care a intenţionat-o scenariul. Genul de bărbat insuportabil, arogant şi opresiv de care se plâng cititoarele mele în poşta redacţiei. Rhys însă îl joacă pe William într-un mod atât de autentic, de pasionat, de investit sincer în iubirea pentru soţia lui, încât îi răpeşte mult din motivaţii lui Meredith. Îl ai pe Jonathan Rhys Meyers care, e adevărat, nu mai arată ca în 2008, dar încă e f**abil foc şi adoră pământul pe care calci, unde e motivul de răscoală?
De aceea bărbaţii empatici nu pot înţelege bărbaţii jigodii şi nici reciproc.
***
The Good Neighbor (2022) este scris şi regizat de Stephan Rick, un regizor german specializat pe murder mystery şi e un remake în limba engleză al unui film omonim de succes creat de el în 2011 cu aproximativ aceeaşi poveste.
Povestea e un clişeu încă din anii 90 şi filmul horror de mare succes Single White Female. (Mamăăă, ce problematic ar fi titlul ăsta acum, lol.) Vecinul perfect care dezvoltă o obsesie pentru tine şi, când simte că locul lui din viaţa ta e ameninţat, se dezlănţuie psihoza în toată regula.
David, un jurnalist într-un punct de derivă (Luke Kleintank) se mută la Riga, în casa unui vechi prieten care îi oferă o şansă să îşi relanseze cariera după ce participă la nişte cursuri. Rămas fără benzină, acesta bate la uşa vecinului, Robert (Rhys), un tip neliniştitor cu o privire enigmatică, dar extrem de generos şi săritor. Ei, bine, neliniştitor şi enigmatic sunt în curtea lui Meyers care face un rol absolut incredibil şi absolut magnetic.
Cei doi se împrietenesc la cataramă, totul merge de minune, când, într-o seară în club, David face greşeala de a agăţa o domnişoară. O singură privire profund tulburată a lui Robert ne anunţă că treaba e pe cale să devină nasoală. Fata pleacă mai devreme, pretextând că are treabă, dar îi dă lui David numărul de telefon, apoi o întinde pe bicicletă.
Şi, deloc surprinzător, treaba chiar devine nasoală – aşa cum devine mereu în acest gen de filme. În drum spre casă, David face un accident şi o loveşte exact pe tipa pe care o agăţase. Robert o declară moartă şi, cum David conducea beat, îi spune acestuia că trebuie să fugă împreună de la locul faptei, altfel, sunt terminaţi.
Din nou, un film despre vinovăţie şi ruşine, care ar fi putut fi interesant dacă Luke Kleintank nu ar fi avut expresivitatea unui cartof fiert. La scurt timp după crimă, deja băleşte după sora moartei, venită să investigheze cazul pe cont propriu, durerea şi chinul conştiinţei se citesc puţin spre deloc în ochii lui frumoşi şi goi, iar acest lucru este cu atât mai evident cu cât investiţia emoţională a lui Rhys în fraternitatea cu David e absolut captivantă, psihoza din ce în ce mai dezlănţuită care-l face să căsăpească martorii care apar, pe oricine pare să bănuiască ceva şi, la sfârşit, pe sora moartei şi, previzibil, să dea vina pe David pentru toate crimele când se simte trădat, tot acest crescendo duc povestea în paroxism şi dau valoare unui film deja făcut, deja fumat, deja bifat de noi toţi în diverse variante.
Pe scurt, The Good Neighbor e the Jonathan Rhys Meyers one man show şi îi duci dorul în fiecare scenă în care nu e în cadru.
***
Disquiet (2023) e ceea ce am putea numi un soft horror. Ce înţeleg eu prin soft horror e genul de film horror în care accentul nu e atât pe gore, sânge, maţe, zombies, cadavre sfârtecate, ci pe tensiune psihologică şi angoasă accentuată.
Din nou, premisa are potenţial, şi cred că ar avea şi mai mult potenţial ca piesă de teatru, pentru că se joacă într-unul şi acelaşi spaţiu, şi se bazează exclusiv pe actori care caută din ce în ce mai disperaţi o ieşire, cu o groază care îi face să înnebunească încet şi să ia diverse decizii, care mai de care mai ciudate.
Sam, un workaholic aflat într-un punct al vieţii în care regretă că şi-a neglijat soţia şi decide să-şi schimbe priorităţile (Rhys) e implicat tot într-un accident de maşină. De data asta pentru că făcea lugu lugu în mesaje, în trafic. Se trezeşte într-un spital ciudat, abandonat, populat de personaje bizare, care apar şi reapar aparent fără noimă, ca într-un film de David Lynch (minus frumuseţea răpitoare a fiecărui cadru conceput vreodată de David Lynch). Lipsa oricărei estetici cinematografice ar face filmul românesc cu 20 de minute de ciorbă în bucătărie să se zgârie pe ochi de invidie; probabil că un puşti talentat ar putea reface filmul de pe un Huawei nou şi nimeni nu ar simţi diferenţa. De aceea şi spun că e un material de piesă de teatru. Să ai în faţa ta energiile unui grup talentat într-un spaţiu sumbru de teatru-pivniţă, pe exact acelaşi scenariu, ar fi o reţetă de succes.
Aşa, avem un cast talentat de câteva personaje accidentate în situaţii limită, ajunse toate în acest univers claustrofobic şi… hei, fac pariu că v-aţi prins deja care e faza cu ele. Şi da, exact aia e faza.
Actori foarte buni, cinematografie urâtă cu spume. Cristi Puiu îşi mănâncă ficaţii că n-a făcut el filmul ăsta.
***
Jonathan Rhys Meyers nu mai arată aşa.
Dar actoriceşte, a ajuns la o virtuozitate şi o complexitate spre care tindea când arăta aşa, dar nu era quite there yet. Păcat că a fost exilat în B-list. Sper să i se întoarcă norocul şi să aibă parte de un regizor pe măsura lui.
***
Acest site îşi poate continua activitatea doar cu susţinerea cititorilor. Aici.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.
Sh*t They Say