Jurnal de nescriitor – Ziua 1

Azi, am decis să încep cele două săptămâni în care, oficial, nu scriu nimic.

M-am trezit, mi-am făcut o cafea, am hrănit pisica din dotare şi pe aceea de pe pervaz. În ultima vreme, o pisică de pe drum a hotărât că fereastra mea e domiciliul ideal. Serile doarme la fereastra mea şi ziua bântuie. Îmi primeşte mâncarea, dar nu mă lasă să pun mâna pe ea. Se amuză de ostilitatea motanului meu Pulică. Termină de mâncat şi încep să mârâie unul la celălalt şi să se scuipe prin termopanul semiînchis. Cam ca beţivii ăia bătrâni din cârciumi, prea beţi să se mişte de pe scaune, dar înverşunaţi strict la nivel verbal:
-Bă, Costele, o fut pe mă-ta!
-Vasile, n-ai tu şi tot neamul tău de pârliţi bani de mama. Ia pula.
-Costele, îţi fut două de-ţi joacă măselele prin creier.
-Ba io îţi fut ţie trei de te dai în jurul soarelui.

Şi tot aşa. Beţivii se înjură ore în şir, pisicile astea două se mârâie ore în şir. E o formă de fun.

Apoi, am dat like la tot ce mi-a apărut pe wall şi semăna a formă de viaţă umană, nu a formă de încordat musculatură inutil. Am dat like la fotografii de femei care-şi asumă momentele mai puţin frumoase. Apropo de asta, avea Lia Bugnar o vorbă: “Când eram noi copii, se făceau puţine fotografii şi erau foarte scumpe. Iar în pozele alea, apăreai ba strâmb, ba cu ochii închişi, ba nu ştiu cum. Acum, toată lumea e vedetă de Hollywood în poze. Iar nivelul de frumuseţe al planetei n-a crescut”.

Am dat like la fotografii cu mâncăruri care nu păreau extrase din Ghidul mastărşefului cotidian. S-o dăm în mă-sa de treabă, când tre să încropeşti repede ceva de mâncare, şi ai în 40 de minute o întâlnire, nu stai să-i faci o decoraţiune cu floricele de câmp, mousse de ciocolată şi draci bălţaţi. O prepari exact cum se nimereşte, o haleşti rapid şi ai tirat-o. Viaţa reală nu e un album.

Am dat like la povestioare şi statusuri autoironice. Iubesc oamenii care nu-şi ascund slăbiciunile. Sunt dezarmanţi. Dacă citim povestioare istorice clişeice, de fiecare dată, ienicerii şi paşalele atacă cetăţi înarmate până-n dinţi (de când are o cetate dinţi, apropo?) şi pline de avânt. E o formă de curaj să faci mişto de tine. Mai ales azi, când nu auzi decât despre importanţa imaginii şi despre cum trebuie să faci lucruri din care să rezulte că eşti un brand.

Mă duc să-mi cumpăr câteva legume foarte urâte şi să-mi fac din ele o salată complet antipatică, dar delicioasă.

PS: Ce bine e să nu scrii!