Meet the TeamBuilders

A intrat filmul românesc Team Building pe Netflix. În momentul imediat următor, toată pseudo-intelectualimea cu aere de superioritate de pe Facebook s-a uitat la el – evident că nu se duc la cinema, că asta ar presupune să se ridice de pe canapea – şi au început să pufnească a aroganţă în formă deosebit de gravă şi să ţipe că nu e Tarkovski sau Kubrick.

Poate că o dovadă a inteligenţei e să iei un demers artistic drept ceea ce e, să-l judeci în funcţie de reperele pe care şi le propune şi să nu ceri altceva. Genul de inteligenţă care presupune să nu ţipi că tu voiai Bach când vine Despacito la radio (deşi, dacă te ia cineva la bani mărunţi, nu ştii nimic despre Bach), sau să ai pretenţia că Meet the Fockers să aibă subtilităţi de Jean-Luc Godard. La care, de altfel, nu te uiţi fără să adormi în primul sfert de oră, că ai attention spanul unei gâşte bete.

Team Building e o comedie EXCELENTĂ. M-aţi auzit, telectoalilor? Nu, nu e Andrei Rubliov şi nici A Clockwork Orange, e COMEDIE. As in: te uiţi, vezi poanta, faci haha din gură.

Şi recunosc, am râs la multe faze de am leşinat. Bine, am şi remarcat dedicaţia din personajul Ancăi Dinicu, care se numeşte Lorena şi-şi bagă p*/a în orice îi iese în cale tot filmul. Mulţumesc, da, ştiu că sunt de neuitat, mai ales că le-am luat morţii în p*/ă şi lui Bromania, şi lui Micutzu, cu ocazii separate, şi se pare că acum locuiesc fără chirie în inimile lor.

Dar să revenim la recenzie.

Ceea ce surprinde acest film într-un mod fabulos e atitudinea scorţoasă de corporaţie, falsitatea şi parşivenia, dar şi modurile dubioase în care sunt promovaţi / retrogradaţi diverşi angajaţi, în moduri care n-au absolut nici o legătură cu performanţele lor, ba dimpotrivă. Cu cât eşti mai prost şi mai maleabil, cu atât mai bine. Actriţa care o joacă pe japiţa de la HR, Sorina Ştefănescu, e spot on. Dacă ai lucrat măcar un minuţel în corporaţie, ai întâlnit-o. Importanţa exagerată plasată pe un concurs intern de zero valoare, cum e Cupa Fericirii, rezonează în mintea oricui a fost plictisit de moarte prin corporaţii cu rahaturi de genul. Provocarea echipei din Bucureşti, să iasă triumfători la Cupa Fericirii, e o reluare în derizoriu a temei comune din filmele de acţiune: erou cu origine modestă vrea să devină campion, samurai sau motherf**er, sau poate chiar toate trei deodată: campion samurai motherfu**er.

Omul care chiar vrea să muncească e o excepţie periculoasă, care trebuie pedepsită ca atare.

Cam în acest punct, comedia atinge teme serioase. De ce orice firmă ajunge în România pe mâna câtorva proşti fără viziune, care risipesc resurse în neştire şi aproape că-l pedepsesc pe omul mai inteligent şi mai ambiţios, şicanându-l cu rahaturi derizorii? De ce se poate desfiinţa un departament întreg aşa, de pe o zi pe alta, că aşa a avut directorul o toană? Ideea că îndatorarea (ratele la bancă) îl ţine pe om umil şi fără aspiraţii e pusă în valoare cu o profunzime care trece de slapstickul omniprezent.

Team Building e o comedie clasică – abundenţă de umor cotidian de situaţie şi twisturi absurde. Din acest punct de vedere, ar putea fi comparat cu Filantropica (2002). Ca Filantropica, Team Building se defineşte prin dialogul spumos, plin de one linere memorabile, prin comedia fizică, prin satira în tuşe groase, dar, sub toate aceste aspecte, printr-o tristeţe existenţială, pe măsură ce personajul principal binevoitor şi nobil în intenţii se lasă corupt de cinismul societăţii înconjurătoare.

Şi Filantropica a stârnit sfinte indignări printre telectoali la vremea lui, că nu era Tarkovski şi nu era Kubrick, pentru că românul scorţos şi măcinat de zbuciumul superiorităţii nu le are cu râsul şi nu înţelege cum funcţionează umorul. În schimb, a fost recuperat de istorie. A rămas un film iconic al începutului anilor 2000 şi mulţi oameni îl citează drept filmul lor preferat, în timp ce alte filme cu pretenţii de mare artă au fost uitate de cum au ieşit de la cinema. Ceva îmi spune că Team Building va avea un destin similar.

Când filmul iese din birourile moderne de Pipera şi se duce în Team Building, se dezlănţuie tot ce refulau corporatiştii noştri în tot acest timp. E extrem de amuzant cum toată lumea ridică osanale delegaţiei de la Cluj şi cum, la final, sub accentele lor exagerate, satirizate, se ascund cetăţeni veniţi la Cluj din toate colţurile ţării. E extrem de amuzant cum craiovenii par toţi nişte beţivi homeleşi, independent de funcţie. Iar scena în care lumea îşi dezvăluie salariile şi, evident, acestea nu au nici o legătură cu competenţa sau cu munca depusă, apoi răbufnesc invidiile şi începe o bătaie în grup, e poate cea mai acută şi grăitoare reflexie a societăţii româneşti.

Şi deşi îmi sângerează degetele s-o scriu, da, Micutzu duce filmul în spate cu o expresivitate şi o autenticitate absolut zdrobitoare, în timp ce livrează grosul comediei. (Mna, la gabaritul lui, nu avea cum să livreze subţirele nici să fi vrut.)

***

Dacă îţi plac recenziile de film, poţi să şi susţii rubrica. Popii au cutia milei, noi avem cutia onestităţii. Aici.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.