O amintire de 1 iunie

Eram în anul trei la facultate şi jucam în producţia unei colege de la secţia regie film. O poveste care se întâmpla într-un orfelinat, iar eu eram personajul negativ, îngrijitoarea cea rea.
Eroul era un copilaş actor, frumos ca un îngeraş, cu un box office de invidiat – în pauzele de filmare, puştiul ăsta de mai puţin 10 ani îmi înşira toţi regizorii străini şi români la care a jucat, de zici că era actor adult dându-se mare să-şi epateze colegii.
Mie mi-e extrem de uşor să joc acrituri ciufute şi rele, pentru că mă distrează să le imit, şi aveam şi nişte ochelari pătrăţoşi cu rame groase, care sporeau factorul antipatie până la detestabil.
Mă uitam însă la copii şi-mi dădeam seama că e un examen de semestru acest film, şi că trebuie făcut, însă sub nici o formă nu ai cum să convingi pe cineva că micul actor “vedet” e parte din peisaj.
În primul rând, la aproximativ aceeaşi vârstă, “vedetul” era mai înalt şi mai cărnos. Nu, nu gras. Solid şi cu musculatură conturată. Cu un corp sănătos de copil bine hrănit şi dus de mai multe ori pe săptămână la o formă oarecare de sport.
Copilaşii din orfelinat erau slabi ca nişte schelete şi foarte palizi.
În al doilea rând, în ochişorii “vedetului” citeai o siguranţă de sine fantastică. “I GOT THIS” cu litere mari de tipar, Times New Roman, font 20, bold. Citeai succes şi glorie. Citeai “eu o să ajung un adult de succes şi nimic nu mă poate opri.”
În ochii copilaşilor din orfelinat citeai singurătate şi lipsa oricărei forme de speranţă. Lor nu le insufla nimeni încredere în viitor şi în ei înşişi. Ei nu erau doriţi, nu erau iubiţi, nu erau încurajaţi. Erau doar povara de pe umerii statului. Şi chiar dacă nu puteau pune asta în cuvinte, vedeai că sunt acut conştienţi.
Le-am dus napolitane, am vorbit frumos cu ei, le-am explicat că faptul că voi ţipa la ei va fi o joacă, şi că tot în joacă trebuie să fie foarte îngroziţi de mine, să pară totul adevărat. Orice pentru napolitane!

*

În schimb, la un moment dat în acest filmuleţ jenant de facultate, “vedetul” a avut o scenă în care îşi lua rămas bun de la cel mai bun prieten din orfelinat şi fugea. Copilaşului orfan i s-a explicat că ăsta e singurul lui prieten şi că n-o să-l mai vadă niciodată. OK? Motor. Acţiune.

Oricât s-ar fi agitat în cadru “vedetul”, oricât ar fi jucat la Costa Gavras şi la nu mai ştiu cine, în momentul în care celălalt copil i-a pus braţele în jurul gâtului şi a început să plângă, l-a redus la statutul de figuraţie în marea lui scenă de plecare. Camera s-a dus singură spre obrăjorii scofâlciţi şi palizi şi spre lacrimile reale care curgeau de la sine, fără urmă de fals.
Singurul moment de autenticitate din tot acel filmuleţ. Momentul care a asigurat nota bună la acel examen.

*

Cam aşa e arta reală. Absolut imună la fală şi glorie.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. jademan says:

    Imaginează-ți o bilă de demolări! 😀
    Învelită-n catifea. 😁

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: