O lecţie de iubire

Ziua de ieri mi-ar putea inspira o nouă carte. Dacă aş izbuti să regăsesc în mine genul de energie amplă, învăluitoare, pe care îl simţi atunci când ceva de dincolo de tine te împinge să construieşti o naraţiune de proporţii. În clipa asta mă înjură mai mulţi că nu scriu lucrurile pe care am promis că le scriu. Jur că petrec zilnic mai multe ore lucrând la câte un paragraf şi nu se leagă nimic. Poate pentru că mi-am petrecut nişte ani funcţionând ca o maşină de produs texte pentru nişte oameni care n-au respectat asta nici o secundă, iar dezgustul inhibă.
În fine, cert e că ziua de ieri mi-ar putea inspira o nouă carte.

****

Aveam întâlnirea de zece ani cu clasele de actorie Zamfirescu – Pintea, promoţia 2014.

E de menţionat că noi am avut o studenţie complicată. Sistemul pedagogic actoricesc din şcolile româneşti pune accent pe o competiţie complet retardată, la care se adaugă şi continua măsurare de orgolii “Castingurile mele e mai cu coae decât ale tele”. Şi asta în una din puţinele profesii în care, realmente, comunicarea autentică dintre parteneri face diferenţa între artă şi şuşă penibilă. Mulţi am nimerit în sistemul ăsta ultracompetitiv şi hiperdemonstrativ din nişte copilării absolut oribile, în care nu ne-a învăţat nimeni că iubirea înseamnă empatie, înţelegere şi susţinere. Din asta reieşea o continuă nevoie de a sta în defensivă, cu garda sus, şi un stres teribil de a merge la şcoală.

Şi exact de aceea, cred eu, o bună parte dintre colegii noştri au ratat să vină la întâlnire. Chestia asta ar fi presupus să sape într-un bagaj emoţional destul de dureros. Şi ei s-au speriat şi au zis pa.

Alţii – printre care şi eu, slavă Domnului – am hotărât că e cazul să ne privim sincer în ochi. Pentru că, dincolo de stresurile la care ne-am supus unii pe alţii pe când eram copii mici şi proşti, nu există om care să vrea să facă actorie de prost şi rău ce este. Oamenii vor să urce pe o scenă şi să exprime emoţii pentru că suferă de un surplus de sensibilitate. Surplusul de sensibilitate pe care, dacă am fi ştiut să ni-l arătăm unii altora în anii de şcoală, poate că am fi fost şi noi o echipă.

Trecând peste faptul că ziua lui Ponta – Viorele, să te chiş în noroc! – ne-a ţinut în diverse ambuteiaje şi am întârziat porcin, la întâlnire ne-am adunat şapte persoane. Şapte din patruzeci.

Şi, exact cum anticipasem, ăştia şapte ne-am simţit minunat împreună, am vorbit şi am râs cum poate că ar fi trebuit să o facem şi în facultate, dacă nu ne-ar fi apăsat stresul perpetuu al aşteptărilor – mai mult imaginare, înţeleg acum. Din cinci în cinci minute mai venea un sms. Ăla nu ajunge din cauză de motive. Ăla nu ajunge din cauză de alte motive. Etc, etc. Noi discutam între noi, cei puţini, şi observam cu stupoare că în toţi aceşti ani, am fost nişte oameni mult mai frumoşi, mai deştepţi, mai buni, mai speciali decât ne-am creditat unul pe altul că suntem.

La plecare, mi-am dorit un singur lucru. Să ne luăm cu toţii de mână şi să dăm din nou admitere, dar cu mintea de acum. Cu siguranţă, istoria s-ar scrie altfel.

Şi dacă asta nu se poate, vom restarta operaţiunea Întâlnirea de zece ani, dar cu mai mult curaj. În fond, tot ce trebuie să facem e să ne ieşim din cochilii. Şi să înţelegem că nu vom găsi în colegii noştri decât o mare bucurie că ne revedem şi o vulnerabilitate similară cu a noastră.

PS: Şi poate de data asta nu uităm să invităm profesorul de an. 😀