Anul trecut, aproximativ pe vremea aceasta, v-am povestit despre plăcerea de a încerca scuba diving, cadou inedit din partea unei companii care vine să redefinească ideea de a dărui: experimenteaza.ro.
Vă povesteam în articolul respectiv despre dorința fondatorului firmei și siteului Experimentează, Florin Genet, de a stimula oamenii să-și folosească imaginația și spiritul de aventură în momentul când au de oferit un cadou apropiaților lor. Despre plictiseala teribilă pe care o reprezintă un cadou generic pentru omul care are deja de toate acasă și despre cum impulsul de a dărui încă un obiect care să prindă praf pe rafturi poate fi înlocuit de surpriza unei experiențe inedite.
Pentru a răspunde personalităților şi nevoilor diferite ale potențialilor clienți, Experimentează își grupează ofertele în opt categorii: Adrenalină, Romantism, Relaxare, Dezvoltare Personală, Sport şi hobby, Travel, Food and drinks şi Oferte noi. După cum se vede, varietatea şi flexibilitatea sunt la ele acasă, şi pentru că nu toată lumea e pe acelaşi palier financiar, şi ofertele sunt gândite pentru toate portofelele.
Toate experienţele de pe site au fost selectate de Florin în persoană după ce a vizitat sute de mici antreprenori de diverse tipuri, pe tot întinsul ţării, şi s-a oprit la cei despre care ştia că vor oferi condiţii excelente, siguranţă şi amabilitate.
Întocmai ca anul trecut, mi-a dat să aleg ceva de experimentat pentru blog, şi întocmai ca anul trecut, am ales ceva ce n-am mai făcut, ceva riscant şi spectaculos, cu potenţial de poveste interesantă: zborul cu motodeltaplanul.
Dat fiind că deja suntem la a doua colaborare, Florin a venit direct să mă recolteze din faţa blocului, şi drumul nostru cu maşina a fost relativ scurt: ne îndreptam spre Aerodromul Militar Clinceni, care găzduieşte activităţile Asociaţiei Sportive „Aeroclub Acvila”.
Din motive lesne de înţeles, Aerodromul e în câmp, departe de casele poporului – nimeni nu vrea să-i aterizeze un paraşutist răzleţ printre răsadurile de ridichi – şi e un imens teren relativ plat, propice pentru decolări şi aterizări. Pe de altă parte, nu e cazul să lăsaţi simplitatea să vă păcălească: are toate amenajările şi procedurile unui aeroport veritabil, acesta e rezultatul unui efort susţinut din partea unor oameni extrem de dedicaţi şi de implicaţi.
Vezi această postare pe Instagram
Când am ajuns noi în pas de plimbare până la hangar – dat fiind că maşinile erau parcate ceva mai încolo, să nu deranjeze activitatea membrilor Aerodromului – un mic avion încărcat cu paraşutişti tocmai îşi lua zborul. Iar pe nişte scaune de plastic, de grădină, erau grupul de tineri care erau programaţi pentru un zbor cu deltaplanul înaintea noastră. Mai rămăsese un singur combatant, care încerca să mimeze bărbăţia, dar tremura din toate încheieturile, pe măsură ce examina mintal posibilitatea de a pluti în aer, când singurele puncte de siguranţă sunt forţa propriilor braţe şi o curea de protecţie în jurul taliei.
“Aeroclub Acvila” are două avioane, două motoparapante şi şapte motodeltaplane. Doar câteva dintre acestea staţionau în hangar: restul pluteau voios pe cerul senin de august sau se aflau pe alte aerodromuri care susţin aviaţia sportivă a României, cum ar fi cele de la Comana sau Şirna.
Activitatea e susţinută de câţiva piloţi cu diplomă. Pasiunea lor: Zborul. Pasiune în care investesc sume adeseori exorbitante, pentru că echipamentele specifice, piesele de schimb, combustibilul, toate acestea costă o mulţime de bani.
Între timp, îl cunoaştem şi pe domnul Adrian Dumitrescu, pilotul cu care urmează să zbor eu. Dar mai avem de aşteptat: nu putem ţine tot grupul dinaintea noastră pe loc doar pentru că sunt eu blogger popular, deşi flăcăul cel viteaz bate deja în irizaţii de verde-albastru şi e mai mult decât prompt să-mi cedeze locul pe care, garantat, în metrou nu mi l-ar fi dat.
Eu nu simt cine ştie ce panică în momentul ăla. Ştiu că nu eşti singur în aer, că e altcineva la cârmă, şi dacă omul respectiv ştie ce face, iar dacă tu nu-l încurci foarte tare cu iniţiative de novice părerist, nu are ce să meargă prost.
„În ce măsură pot apărea probleme meteo şi ce e de făcut?” aleg eu să fac conversaţie în timp ce motorul se răceşte şi flăcăul dinaintea mea tremură ca o piftie la cutremur.
„Pot apărea turbulenţe în aer, iar asta se va resimţi în mişcările noastre bruşte de redresare. Nu vă sperie mişcările bruşte, nu?”
Please. Sunt fiica traficului de Bucureşti. Mişcări bruşte era porecla mea din liceu.
„Dacă era vreo problemă majoră, vă sunam să vă comunic acest lucru şi reprogramam zborul. Nimic nu e mai important decât siguranţa, şi dacă un pilot simte, din diverse motive, de la condiţiile meteo la propria lui stare fizică, că nu poate zbura, va anula cursa fără explicaţii. Aparatele de zbor nu sunt maşinuţe, să poţi trage pe dreapta dacă apare o problemă. Dreapta nu există în cazul nostru. Există doar cerul în lung şi-n lat şi fâşia aia îngustă de pământ pe care se presupune că trebuie să aterizezi la final”.
Când o aude şi pe asta, flăcăul dinaintea mea dă ochii peste cap. Sunt sigură că întreaga viaţă îi trece pe dinaintea ochilor. Nu neg, şi eu bâţâi puţin. Mă întorc spre Florin: „Dacă păţesc ceva, să ai grijă de motan”.
Probabil că există şi o plăcere a piloţilor bătrâni de a se juca cu laşitatea şi frica vizibile din avion (la propriu, în acest caz!) ale copiilor răzgâiaţi de la oraş care le trec pragul.
„Ce trebuie să ştie cineva care se înscrie la un zbor cu motodeltaplanul?” fac eu conversaţie normală în continuare, să nu las panica să se înscăuneze peste noi.
„Că o să moară”, îndrăzneşte tipul de dinaintea mea.
„O să muriţi de bătrâneţe la un moment dat, aşa e”, îi răspunde pilotul, apoi îmi explică:
„În primul rând, e importantă programarea. Românul are acest obicei, să apară neanunţat şi să spună că vrea să zboare. Nu merge aşa. Avem un program bine stabilit şi mai depindem şi de o serie de factori, de la vreme şi până la alte activităţi care se desfăşoară în aer.
Apoi, e importantă îmbrăcămintea… practică, să zicem. Să nu fâlfâie şi să nu fluture nimic după noi, că ne expunem direct în bătaia vântului. Dar vă dăm oricum un costum de protecţie pe care să îl îmbrăcaţi peste haine, şi o cască. Vă va apăra şi de frig. Chiar dacă e caniculă la sol, sus o să dârdâiţi.
Tot pentru confortul dumneavoastră, e cel mai bine să nu fiţi după o masă copioasă.
Şi e de ştiut că toate obiectele personale, poşetă, portofel, chei, telefon, rămân la sol. Dacă le luăm cu noi, există pericolul să le scăpaţi. Dacă le scăpaţi, se duc direct în elice, de unde se proiectează în aripa motodeltaplanului, iar la acea viteză, aripa se poate sfâşia şi din acel punct, suntem ca şi morţi.”
Pe scurt, eşti instruit, în secunda în care vă pregătiţi de zbor: cum să stai, de ce să te sprijini, de ce să nu te sprijini, de ce să te ţii, pe ce să nu pui mâna, că frige. Exact acest lucru i se întâmplă flăcăului, apoi, capul lui e înghiţit de casca aproape identică cu a unui motociclist.
Şi în măsura în care vrei să ai un zbor sigur şi plăcut, e vital să asculţi instrucţiunile cu atenţie şi să faci exact ce ţi se spune. Dacă sunteţi genul cu impulsuri bruşte de eroism prost înţeles, aviaţia sportivă nu e pentru voi. Nici din ipostaza de pasager, şi mai cu seamă, nici din ipostaza de pilot.
„Genul de libertate absolută pe care o ai în aer presupune cu atât mai multă disciplină”, explică domnul Dumitrescu.
Apoi mai face câteva verificări, îl urcă pe pasager în deltaplan, îi fixează centura de siguranţă, întreabă prin staţie dacă traseul de zbor e liber şi porneşte.
În timp ce aşteptăm, mă uit la avionul din care coboară paraşutele viu colorate. Unele mai neîndemânatic, cu mişcări bruşte. Alţii au o voluptate a lunecării line, elegante; se vede experienţa şi atenţia la detaliu.
Iată un hobby de weekend minunat după o săptămână epuizantă la birou, îi spun eu lui Florin, iar el îmi răspunde:
„De ce crezi că am avut iniţiativa experimentează.ro? Oameni, mulţi dintre ei stabili financiar, stau acasă şi se plâng de plictiseală şi rutină, în timp ce atâtea activităţi palpitante aşteaptă să fie descoperite. Şi odată cu dexteritatea fizică, înveţi ceva şi despre corpul tău.”
Mai conversăm motivaţional despre importanţa depăşirii propriilor temeri, relaxarea ca şi cheie a fericirii în viaţă, adrenalina care eliberează şi aşa mai departe, până când trece sfertul de oră alocat viteazului şi vedem deltaplanul coborând şi parcurgând câţiva metri după aterizare, înainte să frâneze.
Domnul Dumitrescu coboară, apoi îi scoate centura de siguranţă pasagerului şi-i face semn că se poate da jos la rându-i. Acesta se mişcă spastic şi convulsiv ca un zombi din World War Z. Are ochii bulbucaţi şi bâiguie: „Nu cred că am mai stat atââât de încordat 15 minute deodată…”
„Pe la sfârşit, te-ai mai relaxat”, intervine pilotul.
În timp ce aşteptăm răcirea motorului şi ne bucurăm de liniştea care se aşterne după plecarea grupului, povestim puţin despre viaţa domnului Dumitrescu. A fost membru al aeroclubului din Constanţa, în adolescenţă. Visul lui din tinereţe ar fi fost să facă aviaţie militară, dar în momentul când a absolvit, exista o regulă stupidă: nu se primeau elevi de la licee civile.
Şi-a redescoperit pasiunea pentru zbor după ce s-a alăturat aeroclubului Acvila, unde a şi luat diploma de pilot sportiv. „Aeroclubul nostru nu oferă doar zboruri şi activităţi de agrement, ci şi cursuri pentru piloţi de motodeltaplan sau motoparapantă, ci licenţiere. Dacă îţi place să zbori, vii înapoi şi te învăţăm să zbori şi singură”.
Mulţumesc, râd eu, dar nu e râsul meu. Brusc, mă apucă panica, în timp ce mă îmbrac în costumul de protecţie.
„E în regulă”, mă consolează un coleg pilot, care se alăturase şi el conversaţiei. „Frica e normală. Toţi am murit de frică prima oară. Dacă nu ţi-e frică într-o situaţie de potenţial pericol, înseamnă că eşti psihopat.”
Între timp, domnul Dumitrescu mă aşază pe scaun, îmi face instrucţia pe care i-a făcut-o băiatului de dinaintea mea, îmi răspunde şi la întrebările suplimentare, apoi se urcă în locul şoferului, îşi pune şi centura proprie şi… pornim.
Decolarea e diferită de a unui avion comercial pentru că e totul în direct, nemijlocit şi la vedere. Vezi, dincolo de scaunul tău îngust, solul care se depărtează, simţi urcarea, vezi cum drumul de sub tine devine o liniuţă şi câmpul un pătrăţel.
Prima reacţie e una de groază intensă: „Văleu, măiculiţa mea, dar dacă o să caaad”.
Apoi, te simţi cu fundul bine proptit în scaun, cu mâinile ferme pe suport, cu centura strânsă pe talie şi realizezi că nu, n-o să cazi. Că eşti călare pe situaţie, cel puţin pe moment.
Şi frica e înlocuită de plăcerea de nedescris a plutirii libere, în contact cu aerul. Aviaţia dă senzaţia, spune cântecul. Şi nu e o minciună, aviaţia chiar dă senzaţia.
Te simţi uşor ca o pasăre, şi această uşurinţă îţi pătrunde în fiecare celulă a corpului. Ca şi cum te-ai rarefia la rândul tău, ca şi cum ai deveni parte din atmosferă. Nu simţi viteza deplasării în corp, cum se întâmplă în cazul maşinilor, ci doar o stare de infinită libertate şi putere, de parcă nimic nu te-ar putea opri.
Dar pentru aceia dintre voi care ar risca, îmbătaţi de această stare, să facă vreo manevră bruscă şi tâmpită: STAŢI PE SCAUNUL VOSTRU ŞI SAVURAŢI PLĂCEREA. Atât libertatea, cât şi puterea, sunt o magnifică iluzie creată de faptul că un om conduce un aparat mic şi fragil, şi buna voastră stare e rezultatul eforturilor lui.
Apoi, am început să admir priveliştea de sus. Un lac irizant, care părea o piatră scumpă. Casele unei localităţi mai mici, cubuleţe colorate dintr-un joc de copii. O dungă argintie în depărtare: „Acolo plouă”. Pădurile sunt fâşii superbe de verde – albăstrui.
De sus, privit liber, nu prin fereastra mică a unui avion, pământul e de o frumuseţe absolut ireală. Nici măcar faptul că e populat nu te mai deranjează.
Sfertul de oră alocat mie a trecut aproape imperceptibil.
Coborârea îţi dă o uşoară ameţeală, dar eu sunt genul ameţit din naştere, deci nu trebuie s-o luaţi ca pe un verdict. Apoi, atingi solul şi, important, continui să stai. Nu te apuci să scoţi cască sau centură pentru că, deşi eşti la sol, eşti în continuare într-un vehicul care se deplasează în viteză şi nu te înconjoară nimic solid în caz că te dezechilibrezi. Aştepţi cuminte staţionarea şi permisiunea pilotului.
„Cum a fost?” mă întreabă Florin.
„High. De parcă aş fi luat droguri de foarte bună calitate, mai puţin efectele secundare”, mărturisesc eu, şi toată lumea începe să râdă.
„Măi, dependenţa chiar există”, îmi spune colegul domnului Dumitrescu. „N-aş putea trăi fără să zbor”.
Pentru un sfert de oră, cu programare în obligatorie în prealabil, tariful este de 210 lei şi include şi filmările făcute cu un GoPro. Pentru o oră, preţul se ridică la 600 de lei şi nu include doar filmările, ci şi opţiunea de a discuta traseul. Sigur, faptul că îţi doreşti un anumit drum nu înseamnă neapărat că se şi poate – de exemplu, zborul deasupra Bucureştiului este interzis, şi mai există diverse interdicţii temporare din partea autorităţilor, în diverse zile – dar se poate conveni printr-un scurt dialog ce anume ţi se poate oferi din ceea ce îţi doreşti, respectiv ce manevre sportive dificile să conţină zborul.
„Sigur, mă şi uit la om. Degeaba îmi spui tu că vrei show aerian când suntem la sol, dacă te văd că leşini pe scaunul din spatele meu, când suntem în aer. Prioritatea mea e siguranţa ta”, îmi explică domnul Dumitrescu.
Fair enough. Oricum nu eram pregătită de looping din prima.
Vă puteţi programa pentru un zbor cu motodeltaplanul aici.
Sh*t They Say