Anul trecut, când Shape Of Water lua Oscarul pentru cel mai bun film din motive necunoscute omului rezonabil, mi-am zis “Ok, pa. Se pare că spiritul milenial e stupizenia căpitanului Evident, opriţi hora că vreau să ies”.
Anul ăsta am hotărât să mă uit la ceremonie, totuşi, dar dintr-un motiv absolut paralel: cântau Queen şi Adam Lambert pe post de speech de deschidere, şi unde sunt Queen şi Adam Lambert, sunt şi eu cu telecomanda, deoarece sunt unul din rarele cazuri de comuniune între un artist deja stabilit cu o carieră proprie şi o trupă monumentală rămasă fără vocalist, unde materialul muzical e pus în valoare diferit, spectaculos şi interesant. Un alt exemplu care-mi vine în minte a fost ACDC şi Axl Rose. Încă intru pe Youtube să caut filmări din turneul unde ACDC l-a avut lead pe Axl Rose, pentru că felul în care sună imnurile hard rock din gâtul binecuvântat de zei şi de diavoli al lui Axl îmi dă fiori în sfârcuri.
Dar revenim.
Aşadar, anul ăsta n-a existat prezentator la Oscaruri, şi asta din motivul a ceea ce eu numesc Poliţia Opiniilor. Poţi să fii tu şi mama lui Ştefan cel Mare, dacă ai dat în 2011, la beţie, un tweet retard despre femei, oameni de culoare sau LGBT, eşti oficial anulat. “Canceled”.
Pe de o parte, e un lucru bun să educi lumea să nu mai hărţuiască femei, oameni de culoare şi LGBT, dar pe de alta, tot acest joc de-a “Ştiu ce-ai spus în 2008” devine boooring. Toţi am spus minimum o dată o idioţenie. Unii n-au avut Twitter pe atunci şi au zis-o doar prietenilor. Iar ce aberam în 2008 nu mă mai reprezintă în mare măsură azi.
Kevin Hart dăduse la un moment dat în preistoric nişte stupizenii homofobe. Atenţie: la un moment dat. Între a da la un moment dat un “Koorvele dracului” şi a scrie trei articole pe zi în care să insişti că femeia trebuie închisă în bucătărie şi legată cu un lanţ de aragaz” e diferenţă ca de la cer la pământ. Mai ales că toţi, indiferent de sex, am bombănit minimum o dată “Koorvele dracului” şi toţi, independent de sex, am fost minimum o dată koorvele dracului.
E ceva nespus de infantil în a dezgropa un rahat din zorii pleistocenului timpuriu şi de a tăbărî cu hărţuirea internautică pe amărât. Asta l-a şi ales preşedinte pe Donald Trump, dacă mă întrebaţi.
Kevin Hart s-a săturat de circ şi s-a retras din poziţia de prezentator, lăsând Oscarurile singure. Şi, deşi episodul a fost unul de grădiniţă, grupa mijlocie, opţiunea lui a fost cea mai bună.
Momentul Oscarurilor nu e unul propice pentru stand up. Stand upul e un gen ireverenţios şi care pune paie pe foc, pentru că ăsta e mecanismul lui de operare. Oscarurile sunt epitoma corectitudinii politice şi a triggerelii instituţionalizate. Taman de aceea, deşi de-a lungul anului au existat nenumăraţi prezentatori care umpleau stadioane de hohote de râs, speechurile lor de la Oscar au ieşit mereu printre cele mai forţate, stresate şi antihaz.
Pe când muzica celor de la Queen e nemuritoare, captivantă şi te ridică, indiferent de context. Prin urmare, poate e o idee pe viitor să lase tentativele obosite de stand up corect politic şi să bage decibelii.
OK. Şi dacă tot începuse ceremonia, m-am uitat, să văd ce decizii retardate se mai iau şi anul ăsta.
Urma să am surprize.
Anul ăsta, mai mult decât în alții, s-au premiat masiv creativitatea, munca de autor și originalitatea. Taman ca într-un festival indie.
Timpurile se schimbă. Și nu doar din includerea unor filme care acum câțiva ani ar fi fost acceptate abia la Sundance. Nu doar din nominalizările – mai ales la actrițe – pe tipologii pe care până nu demult nici nu le întâlneai pe marele ecran. Ci din însuși faptul că Roma, un produs Netflix regizat de un mexican, a fost filmul cu cele mai multe nominalizări și unul din favoritele pentru statuetă. În cele din urmă, aceasta i-a fost șterpelită de adorabilul Green Book, o poveste despre un alb și un negru care, cunoscându-se, descoperă că sunt mai multe lucruri care-i leagă decât lucruri care-i despart. Dar Cuaron și Roma au luat totuși premiul pentru cel mai bun film străin, premiul pentru regie și pentru cel mai bun operator. Da, Cuaron și-a regizat filmul și l-a filmat tot el. Iar un astfel de produs, unapologetically de autor, a ajuns să înhațe câteva dintre premiile cele mai importante ale industriei filmului.
Și repet, nu pe alea de la Sundance.
Oscarurile.
Iar când Cuaron a urcat pe scenă, a mulțumit în engleză celor prezenți și în spaniolă celor de acasă, am făcut galerie de una singură ca un microbist la meci.
Apoi, am tot citit păreri inepte pe internetul românesc, pe ideea Bohemian Rhapsody a fost un film superficial și previzibil, de ce să ia Rami Malek Oscarul?
Nu există cauzalitate între prima parte și a doua a acestei afirmații.
Da, Bohemian Rhapsody a fost un film superficial și previzibil. Din scenariu. Rami Malek, pe de altă parte, a fost exact omul care, prin asemănarea uluitoare, fizică, energetică, până la ultimul gest, cu marele rocker răpus de SIDA, pe de o parte, și prin miza profundă pe care o investea actoricește în fiecare moment, acumulând și inoculând emoție, a legat scenariul ăla problematic în așa fel, încât cineva care nu scrie nu se prinde că-i problematic.
Rami Malek și-a făcut actoricește treaba, magna summa cum laude, și niciunul dintre nominalizați nu a avut o treabă atât de grea.
La actrițe, s-a luat o decizie imprevizibilă. N-am văzut The Favourite, dar din clipuri, pare genul de film care o să-mi placă. Dar faptul că au ales o actriță care nu e de A-list, Olivia Colman, în defavoarea lui Glenn Close care face un rol monumental în The Wife, mi s-a părut o nouă decizie de tip Sundance. Să premiem o față nouă și să dăm imbold unui destin artistic în evoluție, în loc să alegem evidentul.
Și pentru că deja m-am lungit kilometric și până-n punctul ăsta au ajuns maximum cinci obosiți, o să închei cu momentele Lady Gaga, care mi s-au părut indiscutabil cele mai frumoase din tot spectacolul.
O variantă a lui “Shallow” la pian, în duet cu Bradley Cooper. Soft, unplugged şi nespus, dar nespus de emoţional. Şi ăsta e motivul pentru care o ador pe Lady Gaga. Femeia face monster show cu buget de zeci de mii de euro, zeci de dansatori şi decoruri scumpe, şi străluceşte. Apoi se dezbracă la vocea goală pe scenă, şi străluceşte în continuare.
Iar speechul ei, când şi-a luat premiul pentru Cântec Original al unui film, m-a făcut să plâng cu muci. “A fi artist nu este despre numărul de ocazii când eşti respins, ci despre faptul că te ridici de fiecare dată în picioare după aceea.”
Zi-le, Gaga, mama noastră monstru. Teach the children.
**
Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.
Sh*t They Say