Poşta redacţiei: M-a ameninţat că se sinucide

Ştiu, poşta redacţiei e în ultima vreme în fiecare zi, dar nu am ce face dacă primesc atâtea mailuri. Misiva de azi este:

Bună, Lorena,

Te citesc de ceva timp şi am apreciat întotdeauna răspunsurile date de tine la Poşta Redacţiei. Mi-a plăcut că analizezi logic problemele altora, şi că, atunci când situaţia o cere, eşti foarte categorică şi spui totul pe faţă.

După destul de mult timp de gândire, vin şi eu cu o poveste.

Nu sunt foarte sigură daca este potrivită,

(Honey, orice ai de zis este potrivit. Lorena.)

întrucât ceea ce am să povestesc s-a întâmplat acum câţiva ani, iar o bună parte din problemă s-a rezolvat la momentul respectiv. Dar am rămas cu nişte sechele/traume emoţionale peste care cred că aş putea trece mai uşor împărtăşind povestea şi primind un sfat critic, imparţial.

Când aveam 18 ani, am cunoscut printr-o prietenă un băiat cu 8 ani mai mare decât mine. Eu eram în  clasa a 12-a şi urma să plec la facultate in Bucureşti, el se lăsase de facultate cu ceva timp în urmă şi lucra în străinătate cam 7-8 luni pe an, împărţite.

O vreme, totul a fost ok, îmi povestea că nu a avut noroc în dragoste, că prietenele avute până atunci îl trataseră urât şi îl înşelaseră, şi că apoi, toate regretaseră profund şi el nu le-a mai dat a doua şansă.

Când m-a cunoscut pe mine, era chipurile de câteva luni cu o fată de care zicea că nu s-a despărţit din milă, dar pe care a lăsat-o la câteva săptămâni după ce ne-am cunoscut.

Pe parcursul relaţiei noastre, am observat încet-încet că devenea posesiv, făcea remarci sarcastice când ieşeam cu colegii, ba chiar se convinsese singur că un fost prieten (cu care eram colegă în cămin) era încă îndrăgostit de mine şi încerca să “mă fure”.

Deşi tipul chiar nu avea nicio treabă, ramaseserăm amici şi lăsaserăm loc de “bună ziua”. În cele din urmă, la un moment dat, s-a nimerit să ies cu acel fost prieten la o ţigară în oraşul natal, noi fiind vecini. Ăsta când a aflat, el fiind în afara ţării, mi-a făcut prin telefon o criză de gelozie monstruoasă, care a durat trei ore. Proasta de mine, că nu pot să mă numesc altfel, am decis să rup prietenia cu acel băiat, pentru a nu mai avea parte de certuri cu iubitul. Bineînţeles că, după, s-a eschivat, spunând că “eu nu te-am obligat, tu ai ales să faci asta, da?”.

Întrucât am fost învăţată de mică să nu înjur, ci mai degrabă să tac şi să înghit, eram partenera ideală pentru el. Am avut o relaţie de aproape doi ani şi jumătate, în care am mai primit comentarii geloase (eu merg pe munte, unde nu e semnal la telefon – daah!, ceea ce aparent nu era ok pentru el), până când am aflat de la prietenii lui că plănuia să mă ceară de nevastă.

Până atunci, nu pot să spun că fusese o relaţie chiar urâtă, cu excepţia câtorva red flags nu foarte dese, mă simţeam totuşi destul de ok cât să nu realizez că ceva e în neregulă. Însă, când am auzit de presupusa cerere, am realizat că nu vreau aşa ceva. Că nu îmi pot petrece viaţa aşa, cu unul care, după ce că nu e aproape niciodată acasă, mai e şi controlator şi gelos.

În paralel, am cunoscut un alt tip, care mă plăcea, şi am realizat că şi eu începeam să îl plac pe el. Când am realizat lucrul asta, am decis să rup relaţia în care eram şi să îmi trăiesc viaţa, că nu vreau însurătoare la 20 de ani şi nici copii.

Aşa că am încercat să îl sun şi să îi explic, însă a început efectiv (I shit you not) să plângă în hohote la telefon. Mi s-a făcut atât de milă de el, încât i-am zis să uite ce discutaserăm şi că va fi totul ok.

Peste câteva zile, m-am trezit cu el la uşă, arătând în ultimul hal. Din nou, mi s-a făcut atât de milă,  încât l-am primit înăuntru, şi nu i-am mai zis nimic de despărţire. Voia să vin cu el la mare, împreună cu nişte prieteni. Acolo, nu am mai suportat şi am “spart buba”. I-am spus că nu mai vreau, că începe să-mi placă de altcineva, că nu merge şi că sper să înţeleagă. Nu îl înşelasem, însă el fix la concluzia asta a ajuns. M-a ameninţat că se sinucide (cum o făcuse şi înainte), după care m-a ameninţat că, dacă plec de acolo, vine după mine până acasă.

Primul impuls fusese să mă sui în tren şi să plec, însă ştia unde stau, ştia unde stă mama, şi când l-am văzut că îşi pierde cumpătul, m-am speriat atât de tare, încât am renunţat la orice idee de a scăpa. Începuse să dea cu piciorul într-un copac de pe stradă, lucru care nu prea m-ă facut să mă simt în siguranţă.

După ce am ajuns la hotel (unde împărţeam o cameră), lucrurile au devenit şi mai nasoale. I-am zis că vreau să plec, însă când ieşeam pe uşă, mi-a smucit mâna şi mi-a încuiat uşa în faţă. Apoi s-a tăvălit pe jos plângând. Apoi, a început să dea cu pumnii în pereţi şi să ţipe.

Eu am încremenit pur şi simplu, gândindu-mă că orice aş face, ar trebui să nu îl enervez, să nu îl aduc în starea în care mi-ar face mie ceva. Era să fiu violată de tipul cu care avusesem o relaţie de aproape trei ani. Mi-a spus să mă dezbrac şi a vrut să facem sex, însă s-a oprit (presupun că, fiind într-un hotel, i-a fost frică  să nu ţip).

Mai mult, ştia că am avocaţi în familie, ceea ce probabil a fost suficient să-l determine să îi fie frică să meargă mai departe. Mi-a umblat în telefon, mi-a spus literalmente râzând “doar nu credeai că scapi aşa uşor” când am încercat să ies pe uşă.  Ştiu că nu am reacţionat corect, că ar fi trebuit să ţip, să mă lupt, însă în momentul acela am încremenit efectiv, parcă nu îmi mai funcţiona creierul. De frică, am renunţat la orice idee de a pleca, doar-doar voi scăpa fără să încerce să îmi mai facă ceva.

În cele din urmă, din fericire, a trebuit să plece înapoi de unde venise şi eu am putut pleca acasă. Îmi era teamă că o să pună poze cu mine pe internet, sau că o să mă trezesc iar cu el la uşă. În câteva dăţi, înainte, îmi spusese că, dacă vreodată îl “înşel”, o să îl găsească pe tip şi o să îl omoare, iar mie nu ştie ce mi-ar face. Atunci, păruseră glume, însă acum, îmi treceau cuvintele lui prin cap şi mă ingrozeau. Mai ales că era vară, stăteam singură în cămin, şi el ştia unde.

Niciunul din prietenii lui nu m-ar fi crezut dacă le-aş fi spus ce a făcut, oricând erau de faţă avea grijă să fie cel mai mare gentleman. Nu am avut curaj nici să le spun părinţilor, tatălui meu abia i-am spus o parte din poveste de curând şi a reacţionat destul de prost, şi în plus, nu vreau ca ei să se învinovăţească pentru prostia mea de atunci. O vreme, am mai primit telefoane şi email-uri, însă apoi s-a potolit.

A durat cam un an până să înţeleg ce mi s-a întâmplat, că suferisem o formă de abuz. O vreme am refuzat să mă gândesc la ce mi s-a întâmplat. Apoi, colac peste pupăză, a ajuns la mine vorba că minţea peste tot cum că eu l-aş fi căutat, implorându-l să facă sex cu mine. Ceea ce era, evident, o minciună gogonată. Abia atunci am realizat în totalitate cu ce om avusesem de-a face. Că tot ce povestea despre fostele lui, disperate după el, fuseseră minciuni. Şi că, probabil, încerca doar să o facă geloasă pe tipa cu care era atunci. Mi s-a făcut greaţă, şi i-am blocat pe ultimii prieteni comuni pe care îi mai aveam (facebook, whatsapp, telefon, tot), ca să nu mai aflu şi alte minciuni gogonate prin ei.

Şi acum ajung într-un final şi la problema actuală. Nu am reuşit să trec în întregime peste ce mi s-a întâmplat atunci. Ori de câte ori vorbesc despre asta, am atacuri de panică, uneori nu reuşesc să  adorm noaptea de nervi.

Nu înţeleg cum am putut să fiu atât de naivă, efectiv o… gâscă proastă, cum le spui tu, încât să permit să ajung într-o aşa situaţie. Nu reuşesc să mă iert pe mine pentru că am stat ca proasta în timp ce un cretin m-a sechestrat.

Culmea e că nu sunt, şi nu eram nici pe atunci, vreo mironosiţă sensibilă, mereu am fost mai băieţoasă. Ceea ce am păţit m-a schimbat mult, am devenit mult mai rea şi am realizat că trebuie să mă dezbar de toate obiceiurile învăţate în copilărie de la mama. Să fii “o doamnă” nu merge. Nu ţine figura, nu la noi. Nu ştiu cum să trec peste ceea ce am păţit. Nu am cu ce să merg la poliţie, cum nu aveam nici atunci, deci de dreptate nu poate fi vorba. Ar fi trebuit să trec peste, am o viaţă bună, am terminat între timp facultatea, am un job foarte bun, şi pot spune că tot ce mi-am dorit de la viaţă, am reuşit să obţin. Însă, acest singur episod din viaţa mea încă mă “bântuie”. Nici nu pot să îmi imaginez câtă putere mentală au femeile care trec peste lucruri mai rele, când eu am rămas blocată aici. Mi s-a mai spus şi că exagerez, că de fapt nu am păţit nimic, că săracul doar mă iubea prea mult, că nu mi-ar fi făcut nimic, însă eu nu aşa m-am simţit. Am fost îngrozită.

Îţi mulţumesc că ai citit până aici, sper să nu te superi că am scris atât de mult. Sper că poate păţania mea le va lumina şi pe altele, să înţeleagă că nu tot ce zboară se mănâncă, şi că lumea e plină de oameni răi care ştiu să se prefacă de minune. Dacă mi-aş fi ascultat intuiţia şi părinţii, cele de mai sus nu s-ar fi întâmplat.

Cu respect, 

X.”

***

Dragă X,

Se numeşte post traumatic stress disorder. Definiţia din dicţionar se potriveşte la virgulă cu ceea ce descrii tu: “a condition of persistent mental and emotional stress occurring as a result of injury or severe psychological shock, typically involving disturbance of sleep and constant vivid recall of the experience, with dulled responses to others and to the outside world.”

S-ar putea să ai nevoie de terapie profesională. Să ieşi mintal din punctul în care îţi repeţi în loop experienţa sinistră de la hotel şi între timp, uiţi să trăieşti ziua de azi.

Ăla e un monstru de om. Cei care-ţi spun că te iubea ar trebui pocniţi. Ăla se iubea doar pe sine şi egoul lui a suferit o lovitură teribilă când l-ai respins. De aceea ai şi asistat la o criză de narcisism.

Ăla trebuia părăsit după faza în care a urlat la tine trei ore să-ți strici o prietenie, și ulterior a pretins că tu ai luat decizia. Genul de rahat cu ochi care nu-și asumă propriile fapte trebuie zburat de la primele abateri, că iată.

Altfel, cum pana mea să te duci la mare cu unul pe care tocmai l-ai anunțat că îl părăsești???

Nu ți-era clar că acolo, la mare, își va da arama pe față full effect? Adică mie, acum, mi-e clar. Poate, la 20 de ani, nu mi-ar fi fost nici mie.

Și da, ai mare dreptate: modul în care sunt crescute fetele românce, “să fie cuminţi” şi “să asculte” le transformă în victimele perfecte pentru relaţii abuzive fizic şi psihic.

*

Acum, până te vei duce la un terapeut calificat, să-ţi tratezi stresul posttraumatic pe care eu pe acest blog şi cu acest articol nu am cum să-l fac, hai să facem un mic exerciţiu.

Imaginează-te pe tine peste 50 de ani. Când o să ai 70 şi ceva.

Ce vrei să fie reprezentativ pentru viaţa ta, când te uiţi în urmă?

Faptul că ai fost un om puternic şi liber, ai făcut tot ce ai vrut şi ai trăit cum ţi-a plăcut?

Sau faptul că ai fost la un moment dat victima unui pxlifrici neinteresant, care nu poate ţine gagicile conectate de el decât cu minciuni şi teroare? Că uite, şi pe tipa următoare o tratează tot într-o manieră toxică. În loc să o facă să se simtă iubită şi protejată – aşa cum e tendinţa unui tip normal – caută să-i inspire frică şi gelozie minţind că îl cauţi tu.

Dacă preferi să îţi aminteşti că ai fost un om puternic şi liber, atunci trebuie să lucrezi în direcţia asta.

Altfel, o să fii victimă profesionistă, cum îmi place mie s-o alint pe mama, când începe iar cu “taică-tu a făcut şi a dres”, deşi e divorţată de el de 30 de ani, iar după divorţ, omul chiar nu i-a mai făcut şi nu i-a mai dres nimic. (Ok, nu i-a plătit pensie alimentară pentru mine şi fratele meu, dar e vina ei că nu l-a dat în judecată s-o facă. Din pricina creşterii retardate de “femeie cuminte”. De ce să stai să te vaieţi în fiecare zi la vecine că “uite, nenorocitul. trăieşte ca la 18 ani, în timp ce eu cresc fără nici un ajutor doi copii” în loc să-i fwooţi un proces care să-i reseteze ăluia mentalitatea despre lume şi viaţă?).

OK, cert e că, deşi a scăpat de bou de de trei decenii, maică-mea îl bombăne şi acum de parcă ar fi divorţat ieri. Şi eu îi spun: “Mamă, gândeşte-te cât e de ridicol să-i dai unuia atâta putere asupra ta”.

“Cum adică?”

“Dacă tu, după 30 de ani, în continuare te frămânţi legat de ţeapa emoţională pe care ai luat-o cu unul, înseamnă că eşti în puterea lui. Uite, eu nu îmi amintesc cu cine flirtam acum cinci ani. Sincer şi onest, nu mai ţin minte. Şi pe mine m-au părăsit unii, au încercat să mă manipuleze unii (dar cu mine nu ţine, lol), au încercat să mă intimideze unii (şi şi-au luat prompt o muytsă dârză şi rămuroasă, urmată de eject final), dar peste câteva luni, trecusem mintal la ce se întâmpla în momentul prezent.”

Eu nu aş fi dat block prietenilor lui. Le-aş fi povestit episodul cu sechestrarea la hotel. Să aibă de dat explicaţii el.

Fă acest exerciţiu de perspectivă de viaţă. Şi nu-i da parodiei ăleia eşuate de masculinitate mai multă putere asupra ta, prin faptul că te complaci să retrăieşti iar şi iar frustrarea legată de episoadele acelea.

A TRECUT ŞI NU SE MAI ÎNTOARCE.

Ziceai că acum ai o viaţă bună, nu?

ENJOY.

***

Dacă v-a plăcut acest text, susţineţi blogul cu o donaţie.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

5 Responses

  1. Ivy says:

    “Fight, flight or freeze” sunt cele 3 moduri in care corpul raspunde intr-o situatie de pericol. Multi se gandesc ca ar fi trebuit sa fuga sau sa riposteze, dar de fapt cele mai multe victime “ingheata”. Nu exista un trebuie/ar fi trebuit in momentul respectiv si nu e nimic de vina sau rusine in faptul ca persoana a incremenit.
    Trupe de elita isi antreneaza soldatii sa-si depaseasca impulsurile naturale de fuga sau incremenire. De ce ar astepta cineva un alt raspuns decat cel natural de la un om obisnuit care nici macar nu stie ce tip de raspuns are pana se confrunta cu pericolul?
    De ce a ajuns in situatia aia? Poate ca a crescut intr-un mediu prietenos in care n-a fost pusa in situatia sa invete sa se apere de genul acela de oameni si manipulare. Si pentru o persoana buna, care nu s-a confruntat des cu situatii negative e greu sa accepte ca unii oameni sunt nocivi si singura varianta sanatoasa e sa nu aiba nici o legatura cu ei.
    “Culmea e că nu sunt, şi nu eram nici pe atunci, vreo mironosiţă sensibilă, mereu am fost mai băieţoasă. Ceea ce am păţit m-a schimbat mult, am devenit mult mai rea şi am realizat că trebuie să mă dezbar de toate obiceiurile învăţate în copilărie de la mama.”
    Nu e nimic rau in a fi sensibila, sau in a fi baietoasa si nu esti mai rea cand esti mai atenta si mai rezervata. Pasul urmator la a fi o doamna e sa decizi cand sa fi o doamna si cu cine. Vorba aia “Nu dati margaritare porcilor..”
    Oricum, merita sa discuti cu un psiholog.

  2. cos says:

    Din cate inteleg eu, la urma ramane problema ca fata nu se poate ierta pe ea pentru ca nu a reactionat diferit in situatia respectiva. Ideea e ca multe din problemele noastre psihologice se leaga de modul in care ne judecam propria persoana, si de cele mai multe ori o facem dezechilibrat: Avem asteptari mult mai mari de la noi decat e normal.

    Eu propun urmatorul exercitiu: Imagineaza-ti ca o prietena/ruda foarte buna a trecut exact prin ce ai trecut tu si a reactionat exact cum ai reactionat tu. Cum o vezi/judeci? Majoritatea persoanelor care fac exercitiul asta vor avea o parere/judecata mult mai buna fata de prietena/ruda decat fata de propria persoana.

    Problema e ca noi ca oameni suntem foarte `biased` fata de propria persoana, si ne e destul de greu sa privim problemele din exterior si sa ne echilibram. De asta avem uneori nevoie de psiholog.

    Dar cred ca merita sa incerci sa analizezi problema ca si cum alta persoana ar fi trecut prin asta si apoi sa te concentrezi sa aplici aceleasi valori si propriei persoane.

    Si inca ceva: la varsta aia si la prima experienta abuziva mai nimeni nu stie sa faca fata corect situatiei. Experienta din pacate vine in timp, trecand peste situatii de rahat.

  3. Lorena Lupu says:

    Bravo, copii. Mor de drag când secţiunea de comentarii are numai mesaje empowering, fără mojicii gratuite.
    You made yo mama proud today.

  4. Radu says:

    Sa ingheti e o reactie absolut naturala, ti-o spune un barbat.
    Te chinuie gandul si retraiesti momentul pentru ca trebuie sa gasesti raspunsul “cum sa fac sa nu mai ajung in postura asta?” si “ce as face diferit azi?”.
    Problema e ca oamenii care s-au simtit neputinciosi in nomentul traumei, nu pot depasi momentul, pentru ca orice solutie ar gasi in prezent, nu o pot insera mental in trecut si sa mearga mai departe, pentru ca nu gasesc secventa aia in care “si i-am zis aia, dar trebuia de fapt sa-i zic ailalta” sau “si am facut aia, dar de fapt trebuia sa fac asa”.

    Copiii dintr-o scoala unde un atacator a impuscat elevi si profesori au dezvoltat un joc repetitiv cu tema respectiva, doar ca spontan, din cand in cand in timpul jocului, copiii reuseau sa-l casapeasca pe criminal.

    Poate ai nevoie de terapie si sa reformulezi si sa internalizezi ca azi detii controlul.
    De asemenea, ar fi bine sa inveti sa te aperi in fata vocii critice internalizate care te tot toaca “da’ cum de ai fost asa proasta sa ajungi in situatia aia?”.
    Si raspunsul e: “ei uite asa m-ai educat tu mama/tata/profesore/societate si atat m-a dus capul la 20 de ani, azi as avea ac de cojocul idiotului”.

  5. Vio says:

    ai facut totul foarte bine, nu-ti mai reprosa nimic. In mod normal este foarte greu sa iesi dintr-o relatie abuziva, tu ai facut-o imediat. Puterea ta de decizie vine si din educatia primita acasa, pt ca nu ai fost obisnuita cu abuzul.
    Acum iti ramane un singur lucru de facut,sa consulti un psiholog pt a trece peste trauma avuta. Sau sa citesti literatura in domeniu, ajuta enorm…
    Daca ai fi copilul meu as fi tare mandra de tine.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger