Postare onirică

Era fotografia unei doamne de altădată, în vitrina unui anticariat. O cumpără dintr-un impuls pe care nu şi-l putu explica. Poate era din cauza coafurii elaborate, poate era din cauza liniei graţioase a gâtului, sau din cauza buzelor apetisante şi totodată aristocratice. Coloritul sepia nu-i permitea să distingă nuanţa ochilor, dar era o culoare deschisă, poate verde, poate mov ca al lui Liz Taylor tânără.

-Doamnă, îmi permiteţi să vă agăţ într-un cui din modestul meu apartament?

Fotografia, logic, nu răspunse. Dar în fiecare seară, când stingea lumina şi lăsa aprinsă doar o veioză – nu putea nici acum să doarmă cu lumina complet stinsă, pentru că gândacul ăla sinistru, negru, pe care îl găsise pe obraz la 6 ani îi bântuia şi acum orice clipă de beznă – ochii ei se umpleau de o lucire misterioasă. Iar el aştepta cu răbdare noaptea în care ea îl va fura, îl va duce într-o sală misterioasă de bal şi îl va învălui într-un foşnet mătăsos de rochie cu trenă interminabilă.

Dar, bineînţeles, asta nu s-a întâmplat niciodată, că fotografiile nu fură oameni.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

No Responses

  1. api says:

    arde focu paie ude, nimeni-nimeni nu m-aude.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Discover more from Trollywood

Subscribe now to keep reading and get access to the full archive.

Continue reading