Postare onirică

Era fotografia unei doamne de altădată, în vitrina unui anticariat. O cumpără dintr-un impuls pe care nu şi-l putu explica. Poate era din cauza coafurii elaborate, poate era din cauza liniei graţioase a gâtului, sau din cauza buzelor apetisante şi totodată aristocratice. Coloritul sepia nu-i permitea să distingă nuanţa ochilor, dar era o culoare deschisă, poate verde, poate mov ca al lui Liz Taylor tânără.

-Doamnă, îmi permiteţi să vă agăţ într-un cui din modestul meu apartament?

Fotografia, logic, nu răspunse. Dar în fiecare seară, când stingea lumina şi lăsa aprinsă doar o veioză – nu putea nici acum să doarmă cu lumina complet stinsă, pentru că gândacul ăla sinistru, negru, pe care îl găsise pe obraz la 6 ani îi bântuia şi acum orice clipă de beznă – ochii ei se umpleau de o lucire misterioasă. Iar el aştepta cu răbdare noaptea în care ea îl va fura, îl va duce într-o sală misterioasă de bal şi îl va învălui într-un foşnet mătăsos de rochie cu trenă interminabilă.

Dar, bineînţeles, asta nu s-a întâmplat niciodată, că fotografiile nu fură oameni.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

No Responses

  1. api says:

    arde focu paie ude, nimeni-nimeni nu m-aude.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: