Prostia săptămânii: “Limita decenţei”

Am asistat ieri pe Facebook la o discuţie absolut dezgustătoare. O tanti povestea cu profundă arsură în anus cum văzuse la un party o tânără machiată şi pensată, purtătoare de pantofi cu toc care… ce credeţi că făcea? Dansa striptease pe mese? Sărea din tort, purtând doar un tanga şi două acoperitoare de sfârc? Lua bărbaţii pe rând în baia evenimentului?
Nu. Stătea liniştită pe gloriosu-i poponeţ, posibil intimidată de lumea multă, şi tăcea.
Dar tăcea, vezi Doamne, machiată.
Pfffffffffffffffff.
Şi la subsol, au început diverse găini de ambele sexe să cotcodăcească intens despre limita decenţei.
Băi, ouătoarelor, în anul 2017, pe un internet unde poţi vedea gratuit orice act sexual ţi se năzare, şi unde orice fetiş, oricât de bolnav, îşi are propriul club, voi setaţi limita decenţei într-un strat de fond de ten şi unul de pudră?

Înainte de toate, gâşte sinistre şi încuiate, machiajul e fun. E o plăcere. E o bucurie să-ţi redefineşti faţa, să-i dai alte contururi şi umbre decât cele create de mama natură. E interesant să experimentezi cu culori, cu nuanţe, cu tranziţii, cu estompări, cu umbre, cu lumini. E ca un act de creaţie, unde instrumentul este propria ta faţă. Mă poţi condamna la 30 de ani de închisoare; dă-mi o trusă de makeup cu toate cele necesare şi un set de pensule şi nici n-o să-mi dau seama când au trecut.

Văd pe stradă zeci de femei înfrânte din punct de vedere al feminităţii. Îmbrăcate urât, în saci fără forme, cocoşate, posace, dezgustate de un probabil partener care s-a folosit de iubirea lor şi le-a tratat ca pe nişte cârpe. Cu pielea feţei cojită, arsă, neglijată. Cu părul albit şi neîngrijit. Cu riduri vizibile. Şi nu-mi permit să fac comentarii răutăcioase la adresa lor, pentru că citesc vieţile triste, dezamăgirile, umilinţele care le-au adus aici.
Aş vrea să mă duc la ele, să le iau în braţe şi să le încurajez să se bucure de latura frumoasă a vieţii.
Dar n-o fac, că nu-s genul băgăreţ.

În schimb, când văd pizde proaste, autosuficiente şi superficiale, cotcodăcind agresiv la vederea unei femei mai tinere şi mai frumoase, îmi vine să le rad vreo două. Mai ales când ţărăncile nesimţite îşi justifică invidia – ne e clar că vorbim despre pură invidie şi nimic mai mult, nu-i aşa? nu poţi, în mod real, să judeci o femeie tânără că-şi pune în valoare frumuseţea – prin “încălcarea decenţei”.
Adică, hai să găsim repede-repede un pretext superior, care să ne camufleze nesiguranţa şi răutatea, să pară că nu cotcodăcim de jigodii ce suntem, ci în numele unei pretinse virtuţi.

Hai, sictir.
Dacă vouă v-a plăcut pula la 20 de ani, ştiţi ceva? Şi celor care au 20 de ani acum le place.
Iar dacă vouă nu v-a plăcut pula nici măcar la 20 de ani, ştiţi ceva? Sunteţi nişte creaturi foarte, foarte triste.

Mi-e scârbă de specia voastră pentru că mi-e familiară din fragedă copilărie. Aveam două bănci în faţa blocului. Pline mereu de babe. Aceleaşi şapte – opt babe, urâte ca dracu’, dar care ştiau cine cu cine se fute, cine cu cine nu se fute şi cine după cine umblă.
Mi-era atât de silă de ele, încât ieşeam mereu pe uşa din spate a blocului, să evit interacţiunea. Mi se păreau echivalentul feminin al ţopârlanului agresiv şi băgăreţ.

Dragii mei cititori,
Hai să ne străduim, pe cât se poate, să cultivăm respectul şi afecţiunea faţă de cei care ne înconjoară. Hai să apreciem lucrurile bune pe care le fac, să le respectăm dreptul la propria imagine, propria intimitate şi propriile opţiuni. Hai să rupem tradiţia asta dezgustătoare a tragerii de brăcinari şi a bârfotecii detestabile.
Abia asta, din punctul meu de vedere, se numeşte decenţă.

Foto de Adi Stoicoviciu.