Rami Malek o să te roace

În acest weekend, cinematografele din România găzduiesc premiera biopic-ului “Bohemian Rhapsody”, celebrarea moștenirii culturale a uneia dintre trupele fundamentale de rock ale secolului trecut, Queen, și a vocalistului lor legendă, Freddie Mercury. Iar eu am participat la proiecția prietenilor noștri de la Hollywood Multiplex

 

 

Vizionarea m-a lăsat cu sentimente mixte, ca să folosesc un americănism și să dau prilej unor gigei să se oripileze de romgleza mea fistichie. Și să-i invit să mi-o pupe pe căpșor cu multă tandrețe.

Pe de o parte, un film biografic dedicat lui Freddie Mercury și trupei Queen se impunea. Au fost trupa volatilă și versatilă prin excelență, care a experimentat toate genurile muzicale, a respins clișeele, a remodelat modul în care ascultăm muzică, a creat un nou nivel de interacțiune cu publicul, și prin vocalistul lor gay flamboaiant (în vremuri în care genderfluiditatea era penalizată cu multe insulte în țările mai luminate și cu închisoare în cele mai înapoiate), a creat o vizibilitate pentru artiștii LGBT, vizibilitate care nu existase de la Marlene Dietrich, idolul lui Freddie, încoace.

Și după ce vezi aptitudinea lui Rami Malek de a intra complet și halucinant în pielea personajului, ca și cum spiritul lui Freddie în persoană s-ar fi pogorât asupra lui, talentul lui de a trăi intens și personal fiecare secundă a ființării lui Freddie – personajul pe ecran, îți dai seama că asiști la un film care, cu scenariul potrivit, ar fi putut deveni unul dintre cele mai importante ale deceniului 2010.

Rami Malek reușește să capteze nu doar mimică, gesturi, mod de a vorbi, manierisme; reușește să redea până și carisma năucitoare a lui Freddie, umorul lui indefinibil, star power-ul lui uriaș. Și, deși ce auzim în coloana sonoră e exclusiv vocea lui Freddie, Malek e atât de credibil în a da corp și față vocii lui Freddie, încât iluzia că ar cânta el fiecare sunet pe care-l auzi pe ecran este neștirbită. Și e multă muzică în filmul acesta.

Și mai reușește un lucru.

Acum, să fiu sinceră cu voi, dragi cititori, scenariul lui Bohemian Rhapsody este, cu excepția câtorva scene cu adevărat memorabile, ca înregistrarea în studio a lui “Galileo Figaro” în falset și a discuțiilor dintre Freddie și pisicile lui celebre – deci, cu excepția acestor câteva scene absolut captivante, care sunt o sugestie fină – și frustrantă – a ce putea fi cu adevărat filmul ăsta, dacă era scris de scenaristul potrivit, scenariul este la nivelul unui articolaș despre trupa Queen publicat în revista Popcorn, ediția iulie 1995. Când lumea e în vacanță și toate articolele se scriu la f****i-mă-sa.

Foarte superficial, în regim trecere în revistă, bifează evenimente importante din viața artistului și atât. Alocă extrem de puțin timp formării lui ca om, etapelor care l-au determinat să devină ce era, și tuturor amănuntelor subtile care definesc individul.

Inclusiv faptul că e gay ne e vândut stângaci, prin clișeul clasic al mamei care-și întreabă fiul dacă iese cu o fată. Nu, boss, nici o mamă de gay nu-și va întreba vreodată fiul dacă iese cu o fată, pentru că fiul ei gay e prieten la cataramă, de la grădiniță, cu o haită întreagă de gagici, care trag natural spre el pentru că nu le tratează niciodată prin perspectiva de a fecunda și el ceva.

Iar această stângăcie în a pune probleme reapare periodic pe durata filmului și te face să dai ochii peste cap.

Ceea ce o compensează, însă, e abilitatea lui Malek de a încasa orice situație, oricât de clișeică, cu o vulnerabilitate exacerbată, tulburătoare, iar ochii ăia mari de căprioară în bătaia farurilor te fac să treci cu vederea multe episoade generice de viață de rockstar, văzute în 45675436 de filme despre rock staruri, și care puteau fi înlocuite cu detalii specifice despre viața lui Freddie.

Un alt lucru care compensează este muzica. Nemuritoarea, irezistibila muzică a trupei Queen. Brian, Roger și John, restul membrilor, sunt interpretați de actori care, de asemenea, seamănă izbitor cu personajele inițiale, și se vede că s-a lucrat mult pe studiul filmărilor și înregistrărilor din perioada acoperită de timeline-ul filmului (1970 – 1985), pentru a crea momente muzicale de o acuratețe ireproșabilă. Din păcate, cei trei actori din numitele roluri sunt subexploatați, pentru că scenariul nu le oferă o partitură prea nuanțată. Sunt reduși la a deveni personaje secundare în propriul lor biopic.

Poate că scopul filmului nici n-a fost să exploreze în profunzime viața lui Freddie, ci să școlească mileniali născuți în 2001, la zece ani după moartea lui, ce a creat trupa Queen și cu ce se mănâncă. Și ce e mai trist e că lumea s-a tâmpit suficient încât să pară că acest mod de a pune problema este necesar.

Și nu în ultimul rând, vreau să apreciez calitatea imaginii și a montajului. Foarte dinamice, cu mișcări ample, dramatice, videoclip-like. Cumva mai fidele geniului creativ și viziunii lui Freddie, decât povestea propriu-zisă.

Deci, merită să vedem filmul?

Da. Malek merită văzut. Muzica minunată a celor de la Queen și magnetismul lor de performeri merită reexplorate. Va fi o plimbare agreabilă de 2 ore pe Aleea Nostalgiei.

Dar nu vă așteptați la o poveste fabuloasă și bine scrisă, sau la “more than meets the eye”.  Oops, romgleza asta oribilă.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

 

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. Nautilus says:

    Filmul nu putea să exploreze în profunzime viața lui Freddie, fiindcă e mort de prea puțină vreme și sunt în viață prea mulți oameni care au avut de-a face cu el. Mary Austin (care e și deținător al drepturilor de autor pentru cântecele lui), 3 din 4 Queens de la început, Jim Beach, John Reid. Oricare din ei putea să se judece cu producătorii și să le facă vreo măgărie. Toți la un loc erau direct interesați să se pună pe ei înşişi în cea mai bună lumină, pe urmele răposatului.

    Zice unul: ”filmul este extrem de siropos”. (De la Coaliția pentru Familie încoace, românii sunt extremiști ca la 1938. Totul e ”extrem”.) Asta e o variantă mai puțin elegantă de a spune ”articolaș de revista Popcorn, ediția iulie 1995”. Sau, de ce nu, ”articolaș de revista Bravo, ediția 1997”. În 1997, extremiștii citeau Bravo, acum e invers.

    Este siropos fiindcă se bazează pe declarațiile la fel de siropoase ale celor implicați.

    În film, Freddie şi Mary s-au cunoscut în sărăcie şi s-au ridicat de acolo prin geniul lui. Ceea ce, când sapi, realizezi că nu e tocmai exact. Fiindcă în 1970 el nu era tocmai un muritor de foame. Chiar dacă făcuse joburi mai proaste (la aeroport, sau cu afacerea lui cu haine, sau cântând prin baruri sâmbătă seara cu Sour Milk Sea şi Queen), câştiga relativ bine şi avea studii universitare. Spre deosebire de ea, care venea dintr-o familie foarte săracă, cu 5 copii, şi abandonase şcoala la 15 ani. El venea să își cumpere haine de la Biba. Ea, deși lucra acolo, nu și le permitea. Când s-au mutat împreună, au închiriat apartament în West Kensington. Pe locul 2 în topul prețurilor la imobiliare printre cartierele din Londra.

    Așa încât, dacă pui la un loc o fată săracă şi un muzician foarte boem, cam golan, de neam indian şi purtând urâta poreclă “Paki” (e ca şi cum ai spune în Bucureşti “Ţiganu” – dar nu în 2018, ci într-o vreme când lumea era mai conservatoare şi îşi manifesta deschis rasismul), dar pe cale de lansare spre glorie și avere… parcă dragostea nu era tocmai oarbă.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger