Sean Connery și blestemul James Bond

Ieri a murit Sean Connery. Un ideal de frumusețe și forță masculină, un actor excelent și un tip mișto. Un scoțian autentic care făcea lobby pentru independența Scoției, un tip muncitor care nu s-a rușinat să facă diverse joburi de jos, de la lăptar la camionagiu sau producător de sicrie, și care a ajuns actor din greșeală, după ce s-a angajat mașinist la un teatru și, pentru că i-a plăcut ce a văzut pe scenă, a început să participe la audiții.

Ce mi se pare extrem de trist în cazul lui? E faptul că omul a avut atâtea roluri de film bine scrise, interpretate cu forță, talent și subtilitate, și cu toate astea, lumea și-l amintește în primul rând ca James Bond.

James Bond a fost crucea profesională care l-a urmărit pe Connery toată viața, așa cum Dallas și rolul extrem de antipatic al antagonistului JR Ewing din Dallas l-a urmărit pe Larry Hagman, sau ipostaza de showgirl blondă cu diamante și botic dulce a urmărit-o pe Marilyn Monroe.

Sincer, mie toată franciza James Bond mi s-a părut întotdeauna cancer pur. Un ideal masculin greșit pentru gigei proști, așa cum Sex and The City prezenta un ideal feminin greșit pentru georgete enervante. Singura mică diferență semnificativă e că georgetele din Sex and The City mai și plăteau, cel puțin în serial, prețul propriei superficialități și deciziile proaste, pe când James nu avea telefoane iritate de la nici o Bond girl: băi, nenorocitule, e data de 20 și tu trebuia să virezi alocația copilului pe 15, dă-te-n morții tăi!

Modul în care erau folosite femeile în filmele Bond, strict ca piese de holbat ochii și bălit în batistă și ca proptele pentru egoul de cuceritor al protagonistului, modul în care niciuna nu avea nici o problemă cu asta, atâta timp cât el era Bond, James Bond, mă deranja încă de când eram copil, și mama și bunica se uitau la film, oftând: Ce bărbaaat frumos.

Și? Ele oricum nu rămân cu nimic, gândeam eu la 4 – 5 ani.

Apoi, era modul cum James Bond etala o grămadă de opulență, îi plăceau băuturile scumpe și fine, arunca bani pe jocuri de noroc, făcea călătorii exotice, etc. Pe fomiștii noștri tăbăciți de comunism îi excita la culme. Dar pe mine m-a făcut să mă întreb întotdeauna – e neapărat nevoie să etalezi atât de ostentativ? În plm, ăsta se presupunea că e agent secret. În calitatea lui de agent secret, ar fi trebuit să fie cel mai șters, mai ușor de ignorat și mai imposibil de suspectat personaj. Când tu trăiești în lux maxim și ești și taurul comunal al orașului, prezumția că nu te-ar împușca vreo putere rivală undeva la loc cu verdeață e ridicolă.

Singurul motiv pentru care aceste filme nu s-au dus direct pe DVD e – desigur, faptul că în anii 60 și 70 nu exista DVD. Dar singurul motiv pentru care s-a creat o întreagă legendă e carisma inegalabilă a lui Sean Connery și modul în care cucerea ecranul. Dacă primul James Bond nu ar fi fost cu Sean Connery, ar fi fost un alt film mediocru pierdut în ghena industriei filmului.

Regret sincer că lumea nu vorbește despre performanțele artistice cu adevărat valoroase ale lui Sean Connery.

Mă gândesc, de exemplu, la First Knight, primul film în care l-am văzut eu pe Sean Connery, în 1997. Era legat de povestea clasică a mesei rotunde și iubirea dintre Lancelot și Guinevere, regina lui Arthur. Sean Connery era regele Arthur, soțul mult mai în vârstă. Dar puritatea și intensitatea sentimentului de iubire din ochii lui e ceva ce nici un regizor din univers nu-ți poate dicta, și e genul de interpretare care schimbă radical dinamica întregului film. Spre exemplu, nici nu mai țin minte cine îl juca pe Lancelot. Atât de intensă a fost interpretarea lui Sean Connery.

Mă gândesc la alt film de epocă, Robin & Marian, care îi dă lui Connery o parteneră pe măsură, Audrey Hepburn. E un film cu o premisă interesantă. Atât Robin Hood, cât și Marian au ajuns la maturitate și se revăd mult mai târziu. Ea s-a călugărit, iar el e un mercenar trecut de prima tinerețe, dar afecțiunea pură, intensă, dintre cele două personaje, modul în care se manifestă iubirea la o vârstă înaintată între doi oameni pe care societatea vremii nu i-a lăsat să fie împreună e performanță actoricească la cel mai înalt nivel.

Mă gândesc la primul film Highlander, cel din 1986, unde Connery îl joacă pe Ramirez, nemuritorul mai matur și experimentat care îl introduce pe tinerelul Connor (Cristopher Lambert), în tainele condiției de nemuritor.

Vedeți scena asta. Cum textul obișnuit de inițiator în condiția de “diferit” e livrat aparent relaxat, dar, pe undeva, simți drama profundă prin care a trecut și naratorul.

Mă gândesc la The Untouchables, film clasic cu gangsteri și polițiști regizat de Brian de Palma, Într-un film plin vârf de actori legendari, precum Robert de Niro, Andy Garcia și Kevin Costner, interpretarea foarte convingătoare, dură și matter of fact. modul în care s-a urâțit deliberat să creeze un personaj cât se poate de autentic, atitudinea street wise și cool care probabil că a contribuit la popularitatea poreclei Malone printre şmecherii de cartier, replici de neuitat ca “That’s the Chicago way”, totul e genial.

Mă gândeam la The Man Who Would Be King, un film de o modernitate stranie şi o inteligenţă sclipitoare, creat de un regizor atipic şi foarte intens, John Huston. Chimia dintre Sean Connery şi Michael Caine în rolurile a doi foşti soldaţi deveniţi infractori mărunţi în India este incontestabilă. Iar ceea ce umanizează rolul şi-i dă un cu totul nou nivel artistic e momentul în care Danny Dravot, personajul lui Connery, e luat de populaţia băştinaşă şi numit rege. Connery joacă extrem de discret secvenţa, mai mult din privire şi emoţii reţinute, dar revelaţia delincventului mărunt că el a fost de fapt creat pentru lucruri mari şi recuperarea unei nobleţi originare, care poate că ar fi fost adevărata lui fire într-o lume mai puţin crudă creează una dintre cele mai impresionante prestaţii actoriceşti din cinema.

Şi sunt multe, multe alte roluri fabuloase, într-o impresionantă carieră de cinema, care îl fac pe Sean Connery unul dintre cei mai mari actori care au existat vreodată. Urmăriţi-le cu  atenţie la nuanţă. E singura formă de celebrare de care are nevoie.

***

Dacă ţi-a plăcut acest articol, susţine site-ul cu o donaţie.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.