Top 10 Dan Andrei Aldea

Ieri, Dan Andrei Aldea, legendarul lead şi compozitor al trupei Sfinx, a murit la numai 69 de ani. Noi nu le avem cu bocete, cu veşnica pomenire, cu altele din acelaşi repertoriu. Preferăm să comemorăm şi să omagiem omul prin ce făcea el cel mai bine, şi anume, muzica lui.

Ceea ce, în acest caz, este destul de greu, pentru că s-au păstrat puţine filmări cu muzica celor de la Sfinx, mai ales că Aldea a plecat în străinătate în 1981. Și, cum regimul comunist nu trata tocmai cu amabilitate astfel de dezertări de la sânul patriei mume, trupa a avut de îndurat multe obstacole şi beţe în roate, şi implicit, a fost îndelung omisă de la radio, de la TV şi din toate locurile în care atrăgeai fani pe vremea de dinainte de social media.

În fine, ne vom descurca cu ce găsim. Şi e important s-o facem, pentru că o spun sec şi fără pic de emfază: Dan Andrei Aldea a fost un geniu. Un om cu o solidă cultură muzicală, cimentată în conservator, în anii de lead al Sfinx şi, mai cu seamă, după emigrare, când a ales să se retragă din lumina reflectoarelor, să-şi facă propriul studio şi să se concentreze pe plăcerile compoziţiei şi orchestraţiei. Un artist autentic, care n-a avut nevoie de atenţie constantă şi de validare pentru a crea, dar a preferat să-şi rămână loial propriei viziuni. Şi nu avem cum să nu respectăm asta.

Mbun. Să trecem la top.

10. Om bun (Sfinx, Lume albă, 1975)

Ăvaaai, Lorena, cum să pui cel mai celebru hit al celor de la Sfinx pe locul 10??? Eşti nebună?
Nu-s nebună. OK, poate sunt. Un pic. Dar urăsc piesa asta cu spume.

Odată cu înfiinţarea festivalului folk “Om bun”, toţi creeps cu plete soioase şi cu chitare dezacordate au simţit nevoia să lălăie prost piesa asta, să-i pângărească spiritul cu lipsa lor de talent, şi ce au reuşit a fost s-o banalizeze, s-o aplatizeze şi s-o asasineze.
N-o pun pe 10 că îmi place, o pun pe 10 de dragul cititorilor mei de anumite vârste, care o să-şi amintească cum şi-au pupat iubitele prima oară pe ea.

 

9. Conspiracy of Sound (Conspiracy of Sound, 2003) 

Ce făcea zeul neîncoronat al muzicii folk – rock româneşti în consumerista Germanie, în anii 2000? Nup, nu legende dacice. Care n-ar fi interesat oricum pe nimeni. Făcea ceva mult mai apropiat de sensibilităţile zilei. Şi anume, muzică trance. Not half bad, dacă mă întrebaţi pe mine.

Abia dacă puneţi piesa asta lângă aceea de mai sus, vă prindeţi câtă flexibilitate zăcea în artistul Dan Andrei Aldea.

 

8. Fetele albine (Sfinx, Zamolxe, 1978) 

După ce Phoenix a lansat Cantafabule în 1975, o bună parte a rockului românesc s-a luat după ei, să exploreze mitologie străveche românească şi dacică. Lucru care le era util şi artiştilor, că mai evitau din presiunea comunismului, şi regimului, care putea răsufla uşurat că iată, muzicienii educă poporul despre trecutul glorios în loc să bage fitiluri despre prezentul deprimant.

Acum, noi când auzim de daci avem acel icnet de dezgust provocat de recentul val de isterie naţionalistă , numit şi danpuricoză. Dar cum pe atunci lumea era pisălogită intens pe teme de naţionalism de către regim şi visa în secret la blugi şi Coca Cola, miturile erau încă neîntinate şi albumul concept Zamolxe a fost o reuşită culturală.

Fetele albine a fost unul din marile hituri ale albumului.

Şi dacă ascultăm atent orchestraţia şi aranjamentul, se anunţă deja discret viitorul în muzică electronică al lui Aldea.

 

7. Zece arici înamoraţi (single, 1979)

Până atunci relaxat şi relativ vesel, pe la sfârşitul anilor 70. comunismul începuse să strângă hăţurile în România. Cenzura se asprise, şi era din ce în ce mai evidentă dictatura care urma să vină după anii 80. În aceste condiţii, artiştii mai curajoşi ai vremurilor au folosit muzica rock ca pe o modalitate de protest.
Zece arici înamoraţi este o piesă folk – rock scrisă pe formatul celor zece negri mititei, care dispar bizar unul câte unul, iar cel puţin din punct de vedere al versurilor şi al aluziilor subliminale de o magnifică ironie, este o capodoperă.
Evident, single-ul din 1979, care conţine această piesă şi încă una, plasată în cele de urmează, a izbutit performanţa de a fi interzis exact a doua zi după ce a fost lansat.
Şi probabil, acest incident a contribuit la decizia lui Aldea de a o şterge din ţară cu prima ocazie.

6. Epiphania (Sfinx, Zamolxe, 1978) 

Principala problemă a multor balade româneşti este siropoşenia exagerată şi vomitivă, dublată de versuri penibile. Iată însă o baladă legitimă, inteligent scrisă, inteligent compusă, şi, exact ca baladele pe care le va compune Metallica zece ani mai târziu, ceea ce începe soft şi lin creşte ca un fluviu, pe măsură ce compoziţia se dezlănţuie.

 

5. Horă de băieţi (Sfinx, Lume albă, 1975)

Dacă daţi play, o să rămâneţi suprinşi cât de heavy metal este această horă. Temele folclorice subtil inserate în tema rock par să adauge şi mai mult edge, iar textul este virulent, energic şi muie-la-sistem, de parcă n-ar fi fost scris în Republica Socialistă România a lui Nea Nicu, ci în oricare ţară din vest.

 

4. The owls are coming 

Într-un fel, mi se pare interesant că românii nu au dat nici o atenţie albumelor de muzică electronică ale lui Aldea, dar ce-i drept, nici Aldea nu le menţiona. Nimeni nu-l întreba în interviuri ce compune acum, toţi îl întrebau dacă se reuneşte cu Sfinx, ceea ce, îmi dau eu seama acum în timp ce îi ascult piesele pe care omul le lansa propriu-zis, e ca şi cum m-ai întreba pe mine dacă m-ar interesa să reunesc trupa de teatru a liceului.

“The owls are coming” e o piesă a lui Aldea din 2009, de pe albumul Fersk Bergensk Undergrunnselektronikk, şi sună a drum & bass elaborat, cu influenţe etnice. Amuzant să sari din extrema rockului în cea electro hardcore, dar să păstrezi cu tine componenta etno.

3. Cântecul bufonului

Compus de Aldea pentru un spectacol cu A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, pe versurile prestigiosului dramaturg britanic, Cântecul bufonului urma să supravieţuiască mult după ce spectacolul a avut ultimul gong, datorită versiunii lui Florian Pittiş şi, în anii 90, prin versiunea şi mai spectaculoasă interpretată de Pasărea Colibri.

2. Languir me fais (Sfinx, single, 1972)

De ceee, Lorena, de ce pui hiturile mai jos şi nişte piese de care n-am auzit în vieţişoara noastră mai sus?
Datorită realizării artistice.
Languir me fais e un lied de George Enescu, reorchestrat şi rearanjat ca baladă rock sublimă de Dan Andrei Aldea, care, colac peste pupăză, livrează una dintre cele mai bune interpretări vocale din întreaga sa carieră.
Perfecţiune. Absolută perfecţiune.

1. Noi nu ne temem (single, 1979) 

Exista un singur loc 1 posibil al acestui top, iar acest loc 1 e indisputabil. Vorbim, desigur, de cealaltă jumătate a single-ului Zece arici înamoraţi / Noi nu ne temem, interzis de cenzura lui Nea Nicu a doua zi după lansare.

Versurile sunt scrise de Marin Sorescu şi dau deplinătatea satirei şi a silei profunde faţă de comunism, conformism, spălarea creierului a acestor două spirite puternice şi incapabile de compromis.

Iar muzica e un haos studiat, a la Frank Zappa, şi trece de la orchestraţie de imn comunist de slavă partidului la folkoşeală de Cenaclu Flacăra şi de la musical la cadenţă de marş, dezvăluind acel tip de creativitate debordantă şi bulversantă pe care, dacă am avea o programă şcolară cu sens şi oameni realmente educaţi la butoane, l-ar învăţa copiii la şcoală drept Arta românească de frondă a anilor 70.

Am scris cumva la începutul acestui text că Dan Andrei Aldea a fost un geniu? N-am exagerat cu nimic.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger