Uhm, da, am văzut Barbie

Admit, nu intenționam să văd Barbie. Dar am primit o donație și o rugăminte de la cineva: Scrie despre Barbie, că vreau să aflu părerea ta.

Vreau să încurajez bunul obicei de a susține financiar textele pe care vrei să le citești, și să văd mai puțin „scrie despre cutare, că așa zic eu, comentac nr. 67”, prin urmare, iată-ne în acest punct.

Despre Barbie, părerea pe social media merge în două direcții. Pe de o parte, maaaamăăă, ce film, am leșinaaat, să mor. Pe de alta: frate, ce rahat feminist, urâți bărbații, vreți să-i distrugeți, vreți să cutare.

Deși nici în matriarhatul de la început, păpușile Barbie nu detestau Kenii, nu îi exploatau, nu îi umileau, cum se întâmplă cu femeile în patriarhat. Femeile înțelegeau puterea drept libertatea de a-și deschide aripile și de a face ce vor. Bărbații înțelegeau puterea drept libertate de a supune, a slugări și a oprima femei. E o distincție fină pe care filmul Gretei Gerwig o punctează, și poate că exact chestia asta face gigeii să spumege.

Filmul mi s-a părut inegal. Mi-au displăcut exact chestiile care mizam că o să-mi displacă: nevoia de a vorbi despre matriarhat, patriarhat, rolul biologic și așa mai departe. Aud destulă teorie pe acest subiect pe social media ca să nu mai am nevoie să mă duc la film să mai urmăresc o poveste de două ore despre asta. Mi-a displăcut nevoia de a include management board-ul Mattel în poveste, dar la modul inexpresiv – nu fac nimic util, sau demn de menționat, în afara câtorva glume sexiste, apoi se duc până în Barbieland să… nimic? Fără acest grup de domni, filmul ar fi mers înainte de minune. Dimpotrivă: ar fi putut să aprofundeze relația dintre Barbie și Ken, două personaje extrem de bine jucate, de care nu te saturi, respectiv a celor două femei normale, cu care Barbie se împrietenește când ajunge pe pământ.

Stai, ce?

Da, filmul începe într-un Barbieland fantasmagoric, cu o scenografie care anticipez că va înhăța prompt Oscarul la anul, apoi, de pe o zi pe alta, Barbie cea perfectă (Margot Robbie, incredibil de frumoasă și carismatică), e cuprinsă de o criză a vârstei mijlocii. Se gândește la moarte, dimineața arată rău când se trezește, nu mai poate pluti. Relatable, după ce treci de 30 de ani. Și e o emoție foarte umană și înduioșătoare, în care spectatorul se va regăsi. Și acest lucru a făcut filmul interesant pentru mine.

Atât Robbie, cât și Ryan Gosling, interpretul lui Ken, au o măiestrie în a îmbina clișeul cu umorul și cu o vulnerabilitate neașteptată, de aceea, te agață relativ repede. Apropo de Gosling. E ireal cum omul ăla are 42 de ani, dar încă îți joacă păpușa masculină blondă cu față perfectă și corp perfect, iar tu cumperi iluzia fără umbră de efort.

Cum ziceam: Barbie începe să-și observe celulita, nu mai poate purta tocuri că nu mai stă pe vârfuri de la sine și începe să-i displacă ce vede în oglindă. Aici, se dezvăluie primele probleme ale universului perfect Barbie, pentru că niciuna din păpuși nu e pregătită să accepte absența perfecțiunii, iar reacțiile lor sunt prea puțin paradisiace. Bullyingul există și în matriarhat dar, surpriză, le vizează tot pe femei. Pe cele imperfecte. Așa cum păpușile o marginalizează activ pe Barbie cea Ciudată (Kate McKinnon, fostă primă doamnă a comediei la Saturday Night Live), care nu e Ciudată fiindcă a ales să fie așa, ci pentru că a fost ciopârțită de un copilaș.

McKinnon îi dă o alegere de tip Matrix lui Barbie. Dar în loc de pilula albastră și pilula roșie, avem stiletto sexy roz și papucul urât maro. Și, cum filmul e o comedie, Barbie alege iar și iar stiletto sexy roz, dar reiese că nu are de ales. Destinul ei e papucul urât maro. Excelentă metaforă.

Deci, Barbie are de mers în lumea reală, s-o găsească pe fetița care o deține și să-i rezolve problema. Iar lumea reală e… ca lumea reală. Bădărănie la adresa femeilor, atitudini nasoale, și, colac peste pupăză, Ken, care a ținut să o însoțească, descoperă machismul toxic, și decide să-l ducă înapoi în lumea păpușilor.

Barbie crede că a găsit fetița care îi e stăpână, numai că, surpriză. Copila e o feministă ultraagresivă de rit nou și o face terci. Chit că, la vremea ei, Barbie însăși a fost o revoluție. O păpușă-femeie, nu o păpușă-bebeluș. Interacțiunea dintre Barbie și Sasha, care nu s-a mai jucat cu o Barbie de la cinci ani și o detestă cu pasiune, e ca interacțiunea dintre o feministă moderată din al doilea val, gen eu, și o “dacă porţi tocuri, eşti problema şi dacă te epilezi, eşti sclava patriarhatului”, născută în 2008.

Adevărul e că, exact ca Barbie, nici eu nu ştiu cum să răspund la de-astea.

Apoi, reiese că, de fapt, Barbie n-a fost păpuşa fiicei, ci a mamei, şi criza vârstei mijlocii e de fapt a acesteia. Cele două, mamă şi fiică, aleg s-o ajute pe Barbie cu experienţa feminină autentică, la două vârste, şi momentele lor de vulnerabilitate şi onestitate fac filmul interesant.

Una peste alta, chiar dacă scenariul filmului e pe alocuri dezechilibrat şi multe glumiţe sunt complet gratuite, sărăcind povestea, actoria excepţională şi câteva scene memorabile salvează experienţa. Aş da lui Barbie nota 7 din 10, iar gigeilor un sfat: mergeţi să vă uitaţi la Ryan Gosling. Vedeţi cum arată şi cum se mişcă omul ăla la 42 de ani. Dacă ăsta nu e empowerment masculin, nu ştiu ce e.

***

Dacă îţi plac textele care nu cruță nimic, susţine site-ul în singurul mod care contează. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.