Un exemplu clasic de misoginism

Am printre comentatori un misogin politicos.

E misogin la modul absolut, cu roluri biologice bine determinate în cap, dacă ai ghinionul de a te naşte cu gaură în zona inghinală ai terminat-o cu viaţa, cratiţă şi fătat scrie pe tine, altfel nu cadrezi cu datina.

Dar e politicos: nu înjură, nu porcăie, nu caută să submineze; îşi predică doar domol impresiile despre rostul oamenilor născuţi din greşeală cu un orificiu în plus şi despre lipsa absolută de fericire şi satisfacţii personale care ar trebui să fie viaţa lor.

Că e iritant cu spume pentru mine să citesc aşa ceva? O, da. Că aş prefera să-mi scot ovarele şi uterul cu totul şi să dau în scris că renunţ la orice pretenţie de apartenenţă la un sex, decât să mă aliniez la “rolul biologic”? O, da.

Dar merg mai departe cu dialogul, cât timp se menţine politicos, în ideea că şi pe oamenii ăştia trebuie să-i educe cineva. Dacă nu faci decât să înjuri şi să banezi pe toată lumea cu idei diferite, nu rezolvi nimic. Câtă vreme omul povesteşte pe un ton civilizat de ce crede că femeia trebuie legată de gardul casei, tu poţi explica pe un ton civilizat de ce a lega pe cineva de gardul casei nu e o încălcare doar a drepturilor femeii, ci a drepturilor omului în general.

Aşa cum şi a seta un rol pentru cineva,

Şi mi-o tot dădea comentatorul cu “emanciparea forţată” în sus şi “emanciparea forțată” în jos, iar sora voastră Lorena nu înţelegea la ce soarele nostru se referă poetul. S-au dus unii în Văscutenii de Deal să culeagă Măriuci de la ugerul vacii şi să le ducă obligat – forţat la şcoală? Au obligat unii pe nişte virginuţe să se epileze, să se îmbrace în minijupă şi toc înalt? Cum se poate forţa emanciparea?

Şi întreb: Nu te supăra, ce plm e emanciparea forţată.

Întâi mi-o dă cotită, că e ce vedem că se întâmplă azi şi că e rezultatul vremurilor blabla.

Acum, voi ştiţi că Lorena voastră n-are răbdare să fie plimbată pe lângă plopii cu sau fără soţ.

Mai întreb o dată: ce concret este emanciparea forţată şi cum concret se manifestă ea.

Şi omul mi-o administrează:

“în viziunea mea este o îndârjire absurdă în a ascende spre ceva doar pentru a demonstra sexului opus și acestei societăți bolnave ca și tu poți (este valabil pentru ambele sexe) deși practic poți fericit și altfel, este vorba despre acesta competiție artificiala pentru cariere și poziții sociale care nu ne aduc neapărat satisfacție după ce le atingem. Pe scurt eu pledez pentru a rămâne simpli, autentici și vreau sa cred ca fericirea nu consta în a fi The top of the tops.”

Okay: pe aceea cu ambele sexe o fi adăugat-o ulterior, după ce şi-a recitit şi el ce a scris şi s-a prins că nega unui întreg grup de oameni dreptul la “a ascende spre ceva”.

Vedeţi voi: în prezumţia că o femeie nu îşi poate dori o carieră şi un salariu de şase cifre pur şi simplu pentru ea, din vise şi ambiţii personale zace filonul cel mai dens şi mai profund al misoginismului.

Măcar ăia care te înjură că vrei să te ridici din periferie IAU LA CUNOŞTINŢĂ dorinţa ta de a face lucrul ăsta.

Această persoană politicoasă e de părere că nici măcar nu ai dreptul să-ţi doreşti. Sau mai grav: că nici măcar nu eşti capabilă să-ţi doreşti ceva pentru tine, ci e doar un mod de a da peste nas sexului opus.

Acum, doamnelor, sunteţi extrem de multe pe acest site. Explicaţi, vă rog, în secţiunea de comentarii, cât de relevant (if at all) a fost sexul opus în decizia de a face o şcoală, de a căuta un post bine plătit şi de a trăi la un nivel la care să nu vă mâncaţi de sub unghii.

Pentru că această persoană a spus-o, dar mulţi misogini o cred cu tărie: nu există vise, aspiraţii, ambiţii personale dacă eşti femeie, ci doar “să arăţi tu bărbaţilor”.

Încep eu. Nu m-a interesat “să arăt bărbaţilor” nimic. Pur şi simplu, mi-am dorit să-mi urmez visele şi asta am făcut şi fac. Am o singură viaţă, nimeni nu mi-o dă pe a doua, şi prioritatea numărul 1, în această singură viaţă, e să fac lucruri de care să mă bucur în primul rând eu, şi dacă mă bucur eu, bucuria e contagioasă.

Iar dacă nişte bărbaţi s-au simţit ameninţaţi sau subminaţi de asta, e strict problema lor cu ei înşişi. Nu am căutat sub nici o formă să împiedic pe oricare dintre ei să-şi vadă de treaba lui, să-mi arate eventual el mie că e mai bun decât mine. Unicul lucru pe care l-am împiedicat a fost să-mi paraziteze timp valoros cu băgare în seamă neproductivă. Ceea ce mi se pare mai mult decât rezonabil.

“Deşi practic poţi fi fericit şi altfel”. 

Iată o nouă demonstraţie că misoginismul nu trebuie să fie gălăgios sau agresiv. Misoginismul se ascunde în crezul că, strict pentru că o persoană are o gaură în plus faţă de tine, ai dreptul să-i trasezi criterii de fericire personală.

Şi că tu îi spui cum poate şi cum trebuie să fie fericită.

Asta făcea şi Partidul Comunist Român: îi obliga pe cetăţeni să fie fericiţi după un anumit set de reguli bine stabilit. Cine îndrăznea să fie fericit într-un mod care nu coincidea cu viziunea partidului despre fericire săpa la canalul Dunăre – Marea Neagră până murea sau îşi revizuia opţiunile de fericire. A trebuit să ajungă Bombonel prim ministru ca legea care prevedea închisoare pentru homosexualitate, de exemplu, să fie anulată în 2001.

Nu, prietene, nu poţi dicta altora cum să fie ei fericiţi. Nici măcar dacă, spre ghinionul lor crunt, s-au născut cu un detaliu anatomic pe care tu îl consideri mai prejos.

M-am întrebat frecvent, de câte ori aveam genul ăsta de discuţii cu oameni cărora nu le datoram nimic, dar care simţeau că au un drept să-mi dicteze ce să fac, de ce am avut ghinionul de a mă naşte femeie biologică. Ce simplu ar fi fost dacă mă năşteam bărbat să le reped un: nu îmi spui tu mie ce să fac. Şi lor li s-ar fi părut normal.

Dar acum îmi dau seama: m-am născut femeie pentru că rolul meu (lol, uite am ajuns şi eu să-mi asum un rol) este să-i educ pe aceşti oameni că şi noi, cetăţenii cu văgăună între picioare, avem un creier de sine stătător, priorităţi personale, ambiţii, vise, o idee proprie de fericire care nici măcar nu trebuie să se alinieze la a altora, de vreme ce e vorba de viaţa noastră, nu de a lor.

Şi că e perfect ok să nu vrei să fii, cum zic necroloagele de femei: Vasilica Popescu, fiică cuminte, soţie minunată, mamă eroină, bunică supereroină. Adică mereu, mereu, mereu, apartenentul altcuiva, mereu responsabilul de fericirea şi buna stare a altuia.

Ci, pur şi simplu, Vasilica Popescu, om liber.

Revenind la premisa discuţiei: ce e forţat în dorinţa cuiva de a avea o carieră şi o poziţie socială, dacă omul e dispus să bage munca necesară şi îl ţin balamalele?

Nimic.

Singurul lucru forţat din context e pretenţia că defineşti fericirea altui om.

Că e dureros să nu faci parte din tabloul general al fericirii cuiva?

Desigur.

Dar e decizia celuilalt dacă vrea sau nu să faci parte din tabloul general al fericirii lui, şi forţat ar fi să i te bagi pe gât cu sila.