Zece lucruri care-mi lipsesc din anii 90

Pentru mulţi dintre cititorii acestui blog, anii 90 au fost cea mai frumoasă perioadă a copilăriei şi adolescenţei lor.

O parte dintre ei o sharuiesc obsesiv pe aia cu “Vai, ce frumos era când nu aveam laptop şi internet şi mă puteam împrieteni doar cu cei zece copii de la mine din bloc, că scara vecină era deja coalizată şi dacă ne prindeau în zona lor de joacă, ne băteau de ne c*cam cu sânge o săptămână.”

Vrăjeală. Niciodată nu m-am simţit mai bine decât acum. Sunt un om liber, fac lucrurile care-mi plac, am o reputaţie profesională ok, o anumită popularitate, şi fiecare zi vine cu un motiv de bucurie, ceea ce nu e puţin. Pe net, pot colabora cu oameni din toate colţurile universului, pot cunoaşte munca şi creaţia altor oameni din toate colţurile universului, pot interacţiona cu ei, şi nu trebuie să mă placă cele zece piţipoance de la mine din vecini, să mă simt acceptată.

Fiecare ne putem crea o comunitate, o bulicică, un grup de sprijin din oameni care gândesc asemănător cu noi, şi adeseori cineva din Kuala Lumpur îţi poate asculta confesiunile de la miezul nopţii, cu relaxarea faptului că nu-i cunoaşte pe cei despre care vorbeşti şi, prin urmare, secretul tău este sfânt.

Serios, sunt mai apropiată mintal şi emoţional de mileniali, şi nu pot nostalgiza cu “ce frumos vociferam cu vecina peste gard” nici să mă baţi cu pietre.

Dar există lucruri din anii 90 cărora le duc oarecum dorul, şi m-am gândit să ni le amintim împreună. Ca de obicei, dacă aveţi alte regrete, băgaţi cu încredere în comentarii, dar fără ţâfnă şi arţag, că astea-s deal breakere.

10. Posterele cu vedete 

O să sune ciudat pentru copiii de acum, dar, pe când nu găseai pe net 97543256789 de poze cu Michael Jackson, aranjate după criterii, copilărie, anii 70, anii 80, anii 90, din concert, still photos, shootings, etc., faptul că aveai UN POSTER cu Michael Jackson era o chestie.

Puteai găsi la chioşcurile de presă postere de sine stătătoare, cu vedeta ta preferată. Sau în centrul revistelor. Lumea făcea schimb de postere, le vindea, le cumpăra. În funcţie de numărul, dimensiunea şi raritatea posterelor deţinute, erai tătic sau un paria oarecare.

Şi mai exista şi lumea interlopă a posterelor: pe atunci, revistele nu erau în folie de plastic şi câte unii furau postere, să mai câştige un ban din fangirlingul fraierilor.

Am plătit o dată pe un poster cu Axl Rose şase mii de lei vechi, în condiţiile în care un suc în oraş costa o mie şi o meditaţie pe care o dădeam (da, am dat meditaţii în liceu) costa două mii. Pe o bucată de hârtie care avea imprimată imaginea unui cântăreţ.

OK?

9. Tetris 

Îmi amintesc cu emoţie când mi-am cumpărat de la nişte vecini care făceau contrabandă pare-mi-se cu mărfuri ungureşti primul joc de Tetris.

Era un aparat dreptunghiular plat, cam cât un iPhone, dar mult mai gros, avea un ecran mare, funcţiona cu două baterii AA şi slujea pentru jocul de Tetris. Potriveai cubuleţe care cădeau de sus şi, pe măsură ce se umplea rândul, acesta dispărea. Scopul era să nu te zideşti până-n vârf de unul singur.

După ora culcării, jucam Tetris sub plapumă până la trei noaptea. Pe măsură ce scorul creştea, cuburile veneau mai repede şi mai repede, iar eu aveam un scor record care tindea spre paradis.

Când să ating paradisul, s-a terminat bateria. Iar dacă se termina bateria, invariabil o luai de la zero, iar asta mă frustra dincolo de cuvinte.

8) Fanta roz 

Ştiţi toţi bancul cu “Tanti, aveţi Fanta roz?” “Puişor, toate avem fanta roz”.

Azi, când se vorbeşte despre răcoritoare, tonul este unul dispreţuitor, Coca Cola e diabetul lichid, moartea îmbuteliată şi aşa mai departe.

În anii 90, Coca Cola şi implicit Fanta, mai ales cea roz, dar şi restul, erau un upgrade direct după sucul de la dozator, care avea gust de chimicală, cancer şi plastic. Şi totuşi, îl devora toată lumea, în toate aromele false posibile, cu o sete care nu se referea atâta la rahatul ăla de suc, cât la setea de valori occidentale, libertate şi dreptul de a-ţi urmări propriile idealuri.

Prima gură de Fanta roz a echivalat cu sărutul lui Dumnezeu. “Nu mai suntem sub bocancul comunist, lumea ni s-a deschis, şi a făcut poc, exact ca un dop de băutură carbogazoasă.”

Azi, cel mai rafinat buchet de Mouton Cadet nu echivalează bucuria pe care mi-a stârnit-o atunci prima mea sticlă de Fanta roz, care brusc era disponibilă la liber în magazine şi se putea bea după buget, câtă voiai. Şi câtă te lăsau părinţii.

7) Pornografia VHS 

“Lorenaaa!!! Vrei să zici că n-ai porno pe net să te onanizezi până faci infarct de prea mult orgasm??”

Ba da. Dar exact aici e problema.

Pornografia VHS nu era atât de imediat accesibilă. Implica organizare şi eludarea atenţiei adulţilor. Implica anticipare şi tânjire, care erau în sine mai palpitante şi mai generatoare de adrenalină decât actul de a vedea un penis intrând într-un vagin.

Senzaţia de fruct interzis era mai incitantă decât conţinutul propriu-zis al fructului interzis şi momentul când rulai caseta cu pixul, să nu se prindă adulţii că v-aţi uitat la porno, era o penetrare mai vibrantă decât aceea a cuplului de pe ecran, filmat bătrâneşte, cu tehnică de pe vremea lui pazvante.

6) Ruby Rose 

În anii 90, încă nu pătrunseseră în România brandurile mari de drugstore, L’Oreal, Maybelline, Rimmel, etc. În schimb, toată lumea “făcea Turcia” (a se înţelege că făcea contrabandă cu mărfuri turceşti, aduse cu cârca) şi atunci, era superofertă de farduri de ochi, rimeluri, rujuri Ruby Rose. Şi pudre. Fondul de ten nu se inventase, sau dacă se inventase, nu ştiam noi la ce se foloseşte, şi sincer, nici nu aveam nevoie.

Dar paletele acelea mari, colorate şi sclipitoare de farduri Ruby Rose erau irezistibile. Şi ieftine.

Ca fapt divers, acum câţiva ani, la o mutare, am găsit în fundul unui geamantan o paletă extrem de veche Ruby Rose. Negrul şi griurile erau complet consumate, culorile deschise total virgine.

Am testat cu degetul pe dosul celeilalte mâini câteva nuanţe. Încă aveau pigment strong.

Păi da, că pe vremea aceea primerele şi sprayurile fixative nu se inventaseră şi fardul trebuia să reziste prin forţe proprii până dimineaţa.

Şi da, am aruncat-o. Acum am una de la Sephora, în termen.

5) Cultura revistelor 

Îmi amintesc cu atâta bucurie de revistele lucioase ale anilor 90, mai ales cele care veneau din Ungaria şi Germania: articole mari, documentate, scrise de oameni care chiar ştiau muzică, film, etc., care primeau un salariu decent şi termeni rezonabili să-şi scrie articolele, şi care chiar se informau, ascultau, discutau, citeau.

E bizar cum gratuitatea informaţiei, specifică netului, a dus la irelevanţa informaţiei, şi după cum vedem în era alternative facts-urilor, la relativizarea informaţiei.

Şi acest lucru se vede şi prin modul în care au evoluat joburile de redactor. De la aşteptările legate de cultură, repere, calitate narativă, ale acelor vremuri, la pretenţia de a livra zece ştiri scurte, majoritatea clickbait, cu o singură condiţie de bază: să facă, dom’le, trafic.

4) MTV şi VH1 

“Rahat, Lorena, MTV şi VH1 există şi azi!”

Da, sigur. Dar în anii 90, MTV şi VH1 nu difuzau emisiuni clişeice de doi bani, copiate după alte emisiuni clişeice de doi bani, ci 90% muzică, şi restul de 10%, interviuri cu artişti şi cronici de albume. MTV se concentra pe muzica hot şi bună contemporană, VH1 pe anii 50, 60, 70, ba chiar 80.

MTV şi VH1 au fost sursele mele de inspiraţie, de cultură pop, de bucurie, de evadare. Pe atunci, industria muzicală încă avea bani, pentru că oamenii cumpărau muzică, iar asta se vedea în videoclipuri care erau veritabile scurt-metraje, după scenarii elaborate, interesante, pline de poezie şi simbol.

3) Grunge 

Grunge era o muzică pe care noi, adolescenţii depresivi din familii monoparentale, în care comunicarea nu era un trend, o înţelegeam cel mai bine. Grunge era un lung răget de furie, de revoltă împotriva sistemului şi de dorinţă de eliberare.

Un răget care ne-a ajutat pe mulţi să ne depăşim limitările şi să visăm depărtări. Pe unele dintre acestea le-am şi cucerit, restul, urmează.

În plus, cum nici un tată din anii 90 nu a plătit vreun leu de child support, grunge era o modă incredibil de ieftină. Blugi negri “de la ruşi” (aka basarabenii care vindeau mărfuri ruseşti), cei mai longevivi blugi pe care i-am văzut în viaţa mea, plus că erau şi foarte ieftini; tricouri negre simple, pe care lipeai ce abţibild de trupă îţi plăcea ţie, şi cămăşi lălâi masculine cu carouri pe care le luai de la second hand.

Grunge era un mod perfect de a face din rahat bici şi din sărăcie feşăn.

2. Rockotecile 

Aveau un mobilier relativ neşlefuit, format periodic din lăzi de bere întoarse cu curu-n sus, aveau berea extrem de ieftină, pe măsura buzunarelor goale, de adolescenţi, aveau cele mai jegoase bude din istorie – oricum, toată lumea făcea pipi în tufişurile din spate – şi, esenţial – aveau o varietate a rockului, vechi, nou, local, internaţional, mai lent, mai supărat, după preferinţe – care îţi dădea temă de ţopăit toată noaptea, până la ora închiderii.

În anii 90, telefoanele mobile erau rare. Şi chiar dacă unii mai înstăriţi le aveau, puteau fi folosite doar pentru sunat, dat SMS şi jucat şarpe. Noi, amărăştenii, ne duceam în rockotecă cu un singur scop: să ne chiar bucurăm de muzică, de petrecere şi de dans.

 

1. Pădurile neatinse. 

Ştiu că v-am plictisit deja cu subiectul, dar când eram eu copil, făceam excursii interminabile în păduri care erau verzi, dese, intacte şi incredibil de frumoase. O bucurie pentru corp şi spirit deopotrivă.

Acum, spre deosebire de ţările civilizate, care îşi protejează zonele verzi ca pe o comoară valoroasă, mafia reunită a tuturor partidelor de la guvernare a făcut defrişări lipsite de cel mai elementar bun simţ şi a transformat cel puţin regiunea Harghita – Covasna, unde m-am născut eu, într-o zonă tragică.

Singura moarte de VIP de anul ăsta la care am desfăcut o şampanie a fost cea a Drujbei lui Dumnezeu. Omul ăla şi alte gunoaie umane de teapa lui mi-au ciopârţit copilăria şi au făcut-o aşchii. Sper să mpară toţi de cancer la plămâni, cum a murit el, pentru că e singura moarte pe care oamenii ăştia o merită.

Scuzaţi revărsarea de amărăciune din final, dar de câte ori îmi vizitez oraşul natal şi văd un alt versant de deal pustiit regret că nu există magie neagră şi nu-i pot nimici pe ăştia cu câteva blesteme bine ţintite.

Foto: Martyn Goodacre / Getty Images.

 

 ***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

 

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Nautilus says:

    Se povestește că a sunat Bulă la Radio Erevan și a întrebat:

    – E adevărat că anii 90 au fost cea mai frumoasă perioadă a copilăriei şi adolescenţei, Raiul maturilor, sau, după caz, măturilor de azi?

    Și Radio Erevan răspunde:

    – Cam așa, în unele condiții a fost Raiul.

    – Și care sunt condițiile?

    – A, destul de simple: să stai într-o vilă în Dorobanți ca Andrei Năstase, să aibă taică-tu bani ca ai lui Mircea Sandu, să întinzi rețele de cartier pe blocuri ca Remus Truică și să te fuți precum Floriana Jucan!

    – Păi și dacă am stat într-un apartament cf. III, am ciordit ca să am bani de buzunar, am furat net de la vecini și n-am avut ce fute?

    – Ehh… de la Rai peste drum mai e si un Iad!

  1. May 20, 2018

    […] 10 lucruri care îmi lipsesc din anii 90 […]

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger