Amy Winehouse a fost o forță a naturii și a creativității. Într-o eră în care muzica pop era intens controlată de bărbați, pe de o parte, și industrializată & comercializată agresiv, pe de alta, când vedetele pop feminine erau toate păpușele în costumații sumare, ca și cum ar fi fost toate animatoare de club de noapte, Amy s-a impus printr-o personalitate puternică, inteligență și umor, o voce care nu semăna cu nimic din perioada ei, o originalitate incontestabilă și o prezență scenică aparte. Nu ne amintim de multe din acele pisicuțe în călduri care erau toate la fel; dar muzica lui Amy Winehouse e încă memorabilă și fresh, iar eyelinerul negru și gros până la tâmple a rămas un trend mulți, mulți ani după moartea ei timpurie, la 27 de ani.
De aceea, pe hârtie, ar trebui să ne bucurăm când o personalitate feminină puternică are parte de lumină de reflector și i se dedică un biopic. Și vorbim acum de Back to Black (2024), în regia lui Sam Taylor-Johnson, cu Marisa Abela în tolul titular. Ar trebui să fie ușor să faci un film interesant, original și profund despre Amy, pentru că ai de unde.
Numai că, în continuare, se pare că ne e imposibil ca societate să tratăm creatorii femei ca pe oameni. Și în cazul lui Back to Black, așa cum a fost și în cazul lui Blonde, tortura aia atroce de trei ore care a redus viața lui Marylin Monroe la stadiul de sac colector de spermă de producător de Hollywood, avem aici o producție care ne spune că, până la urmă, avem de-a face doar cu o drogată care a atârnat ca fraiera după un ticălos care a folosit-o cum a vrut.
M-am cam săturat de biopicul feminin al cărui sinopsis poate fi compilat în comentariul de hate al lui Mirel din Turnu-Măgurele.
Și dacă în cazul lui Blonde am avut de a face cu un regizor bărbat, care probabil a avut multe nopți de lucru manual cu imaginea blondei superbe, dar lipsite de apărare, pe care o haită de bărbați au făcut-o poștă în birouri scumpe – Back to Black e regizat de o femeie. Dacă nici măcar femeile nu pot spune cu autenticitate și nuanță povestea altor femei, la ce mai putem spera?
Amy nu ne e prezentată ca o persoană foarte agreabilă. Începutul filmului ne-o aduce în față la 18 ani, cu scene siropos – expozitive cu bunica, așa cum nici uu puști de 18 ani nu va avea vreodată, indiferent cât de mult o iubește pe bunică-sa.
„Ce înseamnă scenă expozitivă?” o să comenteze gigel.
O scenă în care personajele declară ce simt, în mod static și neofertant dramaturgic, în loc să aibă acțiuni din care să rezulte ceea ce simt.
Apoi, descoperim din start că Amy iese cu mai mulți băieți și disprețuiește vulnerabilitatea prietenului ei de moment, pe care îl numește un lady boy, care ia piesa „Stronger Than Me” foartee personal și iese isteric pe ușă ca o dameză ofuscată.
În această fază, Amy ne e prezentată ca o persoană extrem de antipatică. Modul în care se apucă să țipe de nicăieri la Nick, impresarul care îi aude demoul și e interesat de colaborare, că „ea nu e o Spice Girl”. fără ca el să fi apucat să spună nimic, e deplasat și greu de digerat. Mai ales că Amy, în interviurile ei, n-avea urmă de înfumurare narcisistă.
Apoi, cumva, ni se cere să credem că această artistă, care profesional știe că nu e o Spice Girl și-și înfruntă cu tupeu managementul masculin într-o ședință, se duce ca o gâsculiță într-un bar și cade în plasa unui mascul alfa, ce afișează un comportament care sugerează că el ar fi vedeta, nu ea.
Și de acolo, filmul devine această poveste de iubire toxică, în care Blake o joacă pe Amy ca pe bambilici, o f**e când are el chef, o părăsește când nu-i mai convine că ea e vedetă, se întoarce când vede că Amy a ajuns în topuri și a început să facă bani,, iar ea nu face decât să pună botul și să dea din coadă de cum îl vede, ca un cățel încântat să fie scos la plimbare.
Insultător pentru inteligența incontestabilă a lui Amy Winehouse. Care, da, a avut această căsătorie eșuată cu Blake Fielder – Civil, și da, au existat știri legate de violența domestică reciprocă și consumul de droguri. Dar Amy a avut o viață înainte de Fielder, a avut o viață și o sumedenie de proiecte după divorțul de el. Să-i infuzezi întregul biopic cu o adulație de găină naivă care a dat de primul cocoș din viața ei și nu poate controla nimic din ce-i face ăla e o insultă.
Aflăm că Amy ia droguri. Dar nu descoperim care e mecanismul care a dus-o acolo. Aflăm, sau mai exact auzim, că e bulimică. Dar nu descoperim care e mecanismul care a dus-o acolo. Ni se sugerează că are epilepsie. Dar nu aflăm detalii. Filmul e mai puțin interesat să exploreze sursa adevărată a suferințelor ei, și mai mult să ne-o arate, răvășită și cu machiajul scurs, colindând străzile noaptea și cumpărând cantități impresionante de vodcă.
Newsflash: nimeni nu ar fi putut construi o carieră ca a lui Amy Winehouse, dacă ar fi făcut numai asta.
Dacă filmul nu ar fi fost biopicul celei mai originale artiste a anilor 2000, ci o telenovelă despre săraca fată bună care iubește un ticălos și ăla o folosește cât și cum îi convine, apoi îi dă papucii în mod umilitor de două ori, poate că ar fi fost digerabil.
Dar finalul în care Amy Winehouse aude accidental de la un tabloidar că Blake are acum altă gagică, gravidă cu copilul lui, și se duce tăcută să se înece în alcool și să moară e absolut strigător la cer.
Sau vorbim de fata care le spune tuturor că nu e o Spice Girl, sau vorbim de o gâscă lipsită de orice urmă de demnitate și conștiință a propriei valori.
Nu ai cum să fii ambele în același timp.
Și e păcat de Marisa Abela, care se vede că a studiat intens personajul, să-i redea atitudinea, expresivitatea, mișcările, accentul. Ai momente în care impresia învinge, și chiar ai sentimentul că o vezi pe Amy. Dar în lupta cu un scenariu execrabil nu există învingători.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.
Sh*t They Say