Catastiful de imbecilităţi crase: “Nu se face aşa”

E ora nouă dimineaţa, şi deja a reuşit o harpie redusă mintal şi cu imaginaţia unei cizme să mă enerveze. Vita a venit sub un status să-mi reproşeze că o figură de stil pe care o foloseam, perfect validă şi cu sens, înţeleasă impecabil de toţi ceilalţi, era “greşită”, pentru că “nu era expresia obişnuită din limba română”.

Târfa a reuşit să-mi inducă starea aia în care ţi se perindă toată viaţa în faţa ochilor. Cu toţi idioţii cu creiere pătrate, care au veşnic formule bine bătute în cuie legate de cum “se face” A, B, C sau D.

Mă întreb cât ar fi scris Eminescu, Shakespeare sau Dostoievski, dacă cineva s-ar fi suit în capul lor să-i frece la icre să folosească doar expresii uzuale şi frecvent întâlnite, pe scurt, validate de aprobarea tuturor mediocrilor societăţii. Bine, ei ar fi scris oricum. Cel mult, i-ar fi administrat proverbialul şut în pizdă neavenitului care venise să le facă reguli izvorâte din propria lui lipsă de imaginaţie.

Lipsă de imaginaţie care, şi pe internet, caută mereu să sufoce şi să pedepsească nota personală. Inovaţia. Experimentul.
Are cineva blog de cooking şi caută să propună o variaţie a reţetei? Hopa zece oi fixiste să ţipe că acolo se pune smântână şi nu kefir, şi că nu se face aşa.
Are cineva un Instagram de beauty şi încearcă un look ieşit din tipare? Hopa ciurda de masculi care ţipă că “nu te avantajează” şi de ţoape care să guiţe că “nu aşa se face”.
Nu mă avantajează în raport cu cine? În raport cu tine, user mocalău pe net care doar îmi încasezi contentul şi nu te revanşezi cu nimic? Nici nu am ce avantaj să am în acest raport, pentru că deocamdată, eu livrez entertainmentul şi tu doar îl primeşti.

“Nu aşa se face”? simplul fapt că tu eşti în secţiunea de comentarii a cuiva şi dialoghezi cu cineva care tocmai a făcut chestia asta demonstrează că ba da, e posibil.

Mă întreb: ce-i mână pe toţi aceşti “nu se face”? Ce anume e benzina lor în a căuta să-i cenzureze pe oameni pe care pot foarte simplu să-i ignore. În fond, nu te izbeşte pe tine la ficaţi faptul că bloggerul culinar X a pus alte ingrediente decât ai pune tu, sau că scriitorul Y a folosit o figură de stil cu care nu erai familiar. Poţi foarte simplu să ignori şi să mergi mai departe. Dar nu, tu vrei să afişezi superioritate. O superioritate falsă, pretinsă, derivată din ideea că tu ai fi deţinătorul regulilor finale şi că orice se abate de la regulile tale e neghină şi merită stârpită.
O superioritate pentru care, din nou, mi-aş dori să existe aplicaţia Bocancul Virtual™. Vine târfa de orice sex să-ţi dea directive nesolicitate, oriunde altundeva decât în cadrul unui contract unde tu te-ai obligat din varii motive să ţii cont de numitele directive? Pac bocancul virtual, desprinzându-se din ecran şi administrându-i una peste muianul nesimţit.

Dacă omenirea s-ar fi rezumat la ceea ce “se face”, ar trăi încă în peşteră, s-ar lupta cu animale sălbatice, folosindu-se de pietre, ar culege buruieni şi ar muri la prima bronşită.
Faptul că în prezent tu te poţi zborşi la mine, să-mi spui ce “se face” şi ce nu, e rezultatul muncii a milioane şi miliarde de inovatori care au refuzat noţiunea de “aşa se face” şi au optat pentru “se poate mai bine”.
Şi cred că oamenii ăştia se învârt ca proţapul de shaorma în morminte când inovaţiile lor sunt folosite să propage idei fixe şi stereotipuri expirate.

Ca să nu mori prost, încearcă o singură zi să uiţi de “cum se face” şi să încerci “cum s-ar putea şi altfel”. O să fii uimit ce lume fascinantă de potenţialităţi ţi se va dezvălui pe neaşteptate.