Certurile între scriitori

O vreme, eram în lista de Facebook a mai multor puncte nodale ale culturii române, genul care, dacă se ceartă cu un confrate, postează o lungă imprecaţie la adresa respectivului – sau mai nasol, respectivei, taguieşte toată scriitorimea prietenă şi porneşte un răzbel din tastatură de zici că mai are puţin şi se aruncă pe Windows.

Volens-nolens, mă implicam, pentru că nu suport să văd om înjurat pe nedrept.

Şi aşa am pierdut timp, răbdare, timp, banii pe care-i puteam câştiga făcând ceva util în acel timp, nervi, timp, respect faţă de mulţi oameni şi, poate n-am fost suficient de explicită, TIMP. TIMP, frate. Chestia aia care trece peste noi când nici nu ne dăm seama şi ne face să ne întrebăm unde mă-sa eram noi când alţii ne distrugeau vieţile.

Între timp, m-am debarasat de scandalagii şi intenţionez să revin doar la 80 de ani, când nu voi mai fi pimpuibilă. Îmi voi pune o poză fake cu nişte ţâţe cât pepenii şi mă voi certa cu toată lumea, pentru că la vârsta aia, timpul meu nu va mai conta. Glumesc. Va conta şi atunci, pentru că voi prefera sexul real celui virtual şi la 80. Glumesc iar. În fine, m-am debarasat de scandalagii şi, de câte ori îmi dă câte unu’ mesaj privat cu “Lorenooou, uite ce a mai zis boul ăla de tine / de alţii” replic “dacă boul ăla vrea timpul meu, are contul de Paypal afişat pe ecran. Văd minimum 300 de euro donaţie, mă cert. N-o văd? Sănătate şi multă virtute”.

Glumesc. Nu mă cert sub 500 de euro. Când înjuri ca mine, trebuie să te autoevaluezi corect.

Bun, din glumă proastă în glumă proastă, m-am depărtat de tema postării, şi anume certurile între scriitori. Care-s penibile. Şi-s penibile pentru că

A) N-au absolut nici o miză.

Dacă două actriţe se ceartă pe un rol, înţeleg. Expunere, CV, apariţii publice, covor roşu. Dacă doi ţigani se ceartă pe un fier vechi, înţeleg. Ăla care-l vinde primul la punctul de colectare are ce mânca. Dacă două prostituate se ceartă pe un client, înţeleg. Dreptul la sifilis e sfânt şi inviolabil.

Dar certurile între doi scriitori sunt aşa. “Domnul Pulescu ne învaţă morală, după ce a lins comunişti în cur”. “Eu măcar am lins comunişti, dar domnul Sulescu l-a lins pe Băsescu. Încă pare vag beat de la conţinutul de alcool.”

Pe scurt, ce împart scriitorii certîndu-se? Nimic. Îşi mai ogoaie orgoliile de reprezentanţi ai celei mai ignorate arte din zilele noastre.

B) N-au absolut nici o finalitate.

Nimeni n-o să vadă doi scriitori luându-şi morţii în năsălie ca două ţaţe la piaţă şi să zică: “Mamă, ce liră suavă. Musai să mă îmbib de erosul şi melosul acestor fini intelectuali.”
Lumea o să zică: Da, bine. Alţi cretini. Ia să vedem cu cine se mai fute Bianca. Măcar aia face love nu war.

C) Reprezintă o degenerare a culturii.

Dacă toate sectoarele media se îmbibă de această tabloidizare aberantă, de acest: “N-o să-ţi vină să crezi” / “Vezi aici” / “Vedetă DESFIINŢATĂ de altă vedetă” / “GAFĂ de PROPORŢII“, un rol important al culturii ar fi să pună contrapunct.

Să zică: uite, frate, noi nu ne porcăim ca la tarabă, noi rezistăm. Nu ne dezbrăcăm de caractere, nu ne punem poalele-n cap, nu ne facem troacă de porci între noi.

Numai că, în loc să vină prostimea după boierime, asistăm la fenomenul în care boierimea merge după prostime.

De aceea mă angajez să nu mai intervin în nici un schimb de umori scriitoricesc niciodată, şi s-o ard zen şi creativ, şi singurii cu care mă voi certa pe viitor sunt partenerii mei de proiecte, între 4 ochi.

De ce am scris asta?

Pentru că Robert Turcescu propune joia asta o dezbatere foarte interesantă, “Despre literatură, cultură şi ură”, la cafeneaua Joint (str. Franceză, nr. 12), la ora 20, unde o are pe Ana Barton pe post de apostoliţa dragostei, şi dacă nu trăiesc să văd asta cu ochii mei, mor.

Foto: scriitori certându-se, de Ovidiu Moisin.