Când ai o conexiune sănătoasă şi perpetuă cu copilul rebel din tine, rămâi cu o iubire sfioasă şi delicată pentru desene animate. Iar acest blog devorează animaţie pe pâine. Aici aveţi o reexplorare a capodoperei clasice Ratatouille, aici aveţi Frozen, aici aveţi The Emperor’s New Groove, iar azi vom discuta despre Pinocchio. Nu despre filmul lui Disney, ci despre capodopera tulburătoare a lui Guillermo del Toro.
Mă întreb sincer de ce nu am văzut pe nimeni vorbind despre asta, chit că filmul e genul de creaţie care te face să-ţi aminteşti de ce te-ai îndrăgostit de desene animate. De câte ori se lansează un film prost, îl comentăm săptămâni în şir şi pro şi contra; dar filmele excepţionale nu beneficiază de atenţie publică. Iar cum eu acţionez mereu pe principiul “Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume”, azi voi iniţia eu discuţia despre cât de autentic, vulnerabil, uman şi infinit de artistic e Pinocchio al lui Guillermo del Toro.
Când am auzit anul trecut că del Toro face un desen animat, prima mea reacţie a fost un onest wtf. Pentru că în mintea mea, Pinocchio era păpuşa adorabilă cu ochi mari şi albaştri pe care am văzut-o în desenul animat al lui Disney de acum mulţi ani, iar Guillermo del Toro e un regizor de filme horror şi fantasy. Era ca şi cum defunctul dar forever bântuitorul Wes Craven s-ar fi apucat să facă film după Albă Ca Zăpada. OMG, dar stai. Chiar m-aş fi uitat la Albă ca Zăpada realizată de Wes Craven, pariez că ar fi fost un exerciţiu de imaginaţie diabolic şi minunat.
Pe de altă parte, povestea originală a lui Carlo Collodi nu e suavă şi adorabilă ca versiunea Disney. Aventurile lui Pinocchio au apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca Alice în Ţara Minunilor a lui Lewis Carroll, şi ce au în comun aceste poveşti este naraţiunea lungă, alambicată, cu zero interes pentru o structură clasică de tip expoziţiune, intrigă, desfăşurarea acţiunii, punct culminant, încheiere glorioasă, cu multe personaje care pot sau nu să reapară şi al căror scop nu e neapărat să pună în lumină o anumită latură a protagonistului, şi în care un pistol poate fi atârnat de perete în actul I fără nevoia de a trage un glonţ în actul al III-lea. Şi tema: confruntarea dintre inocenţa copilăriei şi zarva corupătoare şi murdară a lumii adulte.
Despre Guillermo del Toro trebuie să precizez un lucru: e genul meu preferat de creator de horror / fantasy. În sensul că nu foloseşte elementele supranaturale şi tenebroase la modul gratuit, pentru valoarea de şoc; ci pentru că, în filmele lui, acestea sunt accente într-un act de confesiune intens personal şi emoţional. Iar acest aspect se simte şi în Pinocchio.
În interviurile sale despre film, del Toro mărturiseşte că a creat Pinocchio ca pe o metaforă pentru propria copilărie îngrozitoare: a fost un copil stângaci, extrem de timid, tăcut şi mereu stingher, căruia îi era greu să se integreze printre alţii. De aceea, pentru el, metafora păpuşii de lemn a fost un mod de a-şi explora alteritatea şi stranietatea.
Şi, într-adevăr, Pinocchio al lui del Toro nu e deloc o păpuşă frumoasă, graţioasă, care se mişcă din primul moment cu o eleganţă de parcă ar fi fost la lecţii de balet din grupa mică. Primele mişcări sunt dezarticulate şi spasmodice, şi momentul în care se trezeşte la viaţă aminteşte mai degrabă de naşterea câte unui monstru în filme horror, decât de clipa miraculoasă în care păpuşa de lemn devine şi mai adorabilă, din filmul lui Disney.
Supratema filmului este paternitatea, în diversele ei forme şi versiuni, iar del Toro îşi oferă libertatea creativă de a modifica povestea şi pentru a introduce doar pistoale care vor trage până în actul final – la propriu sau la figurat – pentru a valorifica într-un mod cât mai bogat şi mai complex arcul narativ şi evoluţia atât a lui Pinocchio, ca fiinţă şi ca fiu, cât şi a lui Geppetto, pe care nu îl avem ca pe un tătic atoateştiutor şi binevoitor, a cărui menire e să educe, ci ca pe un om imperfect, afectat de idei fixe, frustrări şi suferinţe, care învaţă pas cu pas să devină tată.
Ca un contrapunct la stângăcia şi stinghereala lui Pinocchio, expoziţiunea ne arată un episod din viaţa fiului real al lui Geppetto, Carlo. Un băieţel frumos şi cuminte, absolut adorabil, care nu făcea şi nu spunea nimic nelalocul lui, copilul ideal pe care şi l-ar fi dorit orice părinte. Dar Carlo moare în timpul primului război mondial, din cauza unei bombe aruncate peste biserica în care tatăl său tâmplar făurea o statuie de lemn a lui Isus pe cruce.
În secunda în care îşi pierde copilul perfect, Geppetto cade într-o depresie cruntă, înfăţişată în cea mai veridică formă a ei: cu crize de furie, alcoolism, degradare fizică. Într-o astfel de criză, taie pinul sădit pe mormântul lui Carlo – şi în care locuia greierele binecunoscut din poveste, care în această versiune se numeşte Sebastian şi e un scriitor veleitar cu ambiţii de faimă şi glorie.
Suferinţa lui Geppetto atrage compasiunea spiritelor din pădure, şi când acesta se revoltă, cum ziceam, şi taie pinul antemenţionat, îl ia acasă, şi ciopleşte, praf de beat, o păpuşă urâtă cu spume şi plină de greşeli de proiectare, spiritele îl urmăresc, împreună cu Sebastian. Când Geppetto se prăbuşeşte la podea, din oboseală şi stadiul de beţie care te duce în inconştienţă, apare zâna albastră – singura creatură cu adevărat frumoasă a animaţiei – şi îi insuflă viaţă păpuşii. Te aştepţi să îi inoculeze şi o formă oarecare de frumuseţe. Dar nu.
Dimineaţa e un dezastru. Geppetto e mahmur şi morocănos, şi nu e câtuşi de puţin încântat de faptul că păpuşa monstruoasă sparge totul prin casă, cu mişcări absolut hidoase. Deşi, dacă stai să te gândeşti, cam asta e varianta realistă. O păpuşă de lemn căutând să înveţe să-şi coordoneze corpul, pentru că a devenit brusc o fiinţă vie, va întâmpina nişte dificultăţi. Iar un om simplu ca mine şi ca tine va avea un şoc şi un moment de teroare, de “ce pl lui Hector se întâmplă aici???”, dacă păpuşa cioplită se trezeşte la viaţă. E o responsabilitate bruscă pentru care nu te-a pregătit nimeni, cu provocări pe care nu ştii cum să le abordezi. Întocmai precum condiţia de tată.
În opoziţie cu dezarticularea externă totală, avem caracterul lui Pinocchio: de un optimism contagios, o dorinţă de iubire absolut înduioşătoare şi o sensibilitate aparte, perfect redate de vocea cristalină şi extrem de expresivă a copilului actor Gregory Mann. Complexitatea emoţională, nuanţele de o delicateţe aparte pe care Mann reuşeşte să le producă sunt impresionante pentru un copil, şi dau clasă distribuţiei de vedete care îl însoţesc: Ewan McGregor, David Bradley, Tilda Swinton, Ron Perlman, Cristoph Waltz, Cate Blanchett etc.
O decizie creativă esenţială a lui del Toro e aceea de a muta acţiunea narativă în Italia celor două războaie mondiale. Geppetto îl pierde pe Carlo, copilul perfect, în primul război, iar Pinocchio apare în viaţa lui în momentul în care în Italia creşte influenţa lui Mussolini şi se prefigurează cel de-al doilea. Am putea spune că e o metaforă a modului în care fiecare copil devine un ăzboi pentru părintele său. Dar, totodată, suprapunerea poveştii lui Pinocchio peste o perioadă de dictatură e grăitoare: în astfel de perioade, chiar şi oamenii vii devin păpuşi manipulabile. “Îmi plac marionetele”, declară cu emfază Mussolini, care apare şi el în film. Culmea, în acest ontext, în care oamenii sunt marionete ale regimului fascist, păpuşa de lemn rămâne singurul gânditor liber, care vede violenţa şi manipularea drept ceea ce sunt.
Nu vă voi spoileri povestea, pentru că aveţi şi voi Netflix, iar care n-aveţi, puteţi să vă luaţi, e gen 5 euro pe lună. Dar spun doar atât: modul în care Pinocchio infuzează de umanitate fiecare situaţie pervertită şi coruptă în care păşeşte; modul în care bunele lui intenţii dau uneori cele mai hazlii rezultate; modul în care muzica lui Desplat parodiază toate clişeele musicalului clasic – inclusiv o situaţie în care greierul Sebastian se apucă să cânte bombastic două cuvinte, apoi e întrerupt neceremonios de Pinocchio şi de tandrumul lui de copil neastâmpărat; modul în care Geppetto ajunge, de la reproşul clasic părintesc pe care l-am auzit toţi “Carlo n-ar fi făcut niciodată asta / De ce nu poţi să fii ca Carlo?” la cea mai autentică iubire pentru Pinocchio, aşa cum e el; modul în care minţitul şi nasul care creşte sunt folosite în mod creativ în punctul culminant al filmului, devenind pistolul care trage în actul final; modul în care paternitatea onestă în imperfecţiunea ei, dar autentică a lui Geppetto şi Pinocchio e contrapunctată de paternitatea abuzivă a ofiţerului nazist Podesta, care-şi sacrifică fiul real şi viu fără să clipească – toate acestea transformă filmul într-o capodoperă.
Iar asta a fost oficial cea mai lungă propoziţie de pe acest blog.
***
Acest site îşi poate continua activitatea doar cu susţinerea cititorilor. Aici.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.
Sh*t They Say