Despre internalizarea abuzului

Discuţiile din zilele trecute, referitoare la modul abuziv în care regiizprul Andryi Zholdak îşi tratează actorii, au deschis o conversaţie mai amplă despre abuz în societatea românească, şi despre partea cu adevărat teribilă: cea referitoare la internalizarea abuzului.

Dau exemplu acest comentariu care mi-a rupt inima:

Să vă spun ceva. Am fost surprins de un elev (am dat meditații la matematică pentru admitere în liceu) care mi-a spus ca nu știu să predau matematică pentru că nu urlu, înjur sau nu îl fac prost. Am privit aiurea și i-am explicat că predau matematică pentru că îmi place și elevul învață sau renunțăm. A zâmbit, este student acum.

Faptul că un copil ajunge să creadă că urletele şi înjurăturile sunt dovada competenţei şi a talentului e sfâşietor. Faptul că ajungem să ne convingem unii pe alţii că nu putem face treabă decât cu biciul mi se pare nespus de trist şi de dureros.

E un abuz internalizat în mod tradiţional la nivel de societate. Soţul îşi bătea şi jignea soţia, soţia bătea şi jignea copiii, copiii băteau şi proferau insulte la animalele de companie, bătrânii băteau şi jigneau tineri, bogaţii băteau şi jigneau categoriile sociale subordonate economic.

Faptul că acel copilaş credea că performanţa în matematică e legată direct de abuzul pe care profesorul e dispus să-l exercite asupra lui e definitoriu pentru modul arhaic în care funcţiona societatea.

Abuzul era aplicat de cel puternic şi bogat împotriva celui slab şi vulnerabil, iar rolul lui era să reducă la minimum aşteptările celui slab şi vulnerabil şi să-i anihileze stima de sine, să-l facă supus şi exploatabil.

Un muncitor abuzat executa mai prompt muncile dictate de stăpân, fără să ceară simbrie mai consistentă. O soţie abuzată avea aşteptări mai mici sau absente de la bărbat, şi muncea mai mult pentru a evita următoarea bătaie. Un copil abuzat făcea mai puţine năzbâtii şi era mai ascultător; dar nu pentru că înţelegea diferenţa dintre bine şi rău, ci din frică.

Internalizarea abuzului nu face decât să-i dea putere abuzatorului, să-i justifice faptele în propriii ochi, ba chiar – şi asta e partea care mă face să văd roşu în faţa ochilor – îi permite să se mintă că o face spre binele tău.

Internalizarea abuzului e ca SIDA emoţională: îţi compromite imunitatea şi te face vulnerabil la orice formă de agresiune emoţională. Dacă tu ajungi să crezi că meriţi insultat şi umilit, nimeni nu va putea să intervină pentru tine. Şi vei emite acel vibe de câine bătut şi schelălăitor, care va atrage specimenele narcisiste şi însetate de sânge ca magnetul.

Dar răspunsul e simplu:

Nu, nu e nevoie de abuz pentru a da randament. E nevoie de încurajare, implicare emoţională autentică, susţinere şi cooperare.

La final, copilul care învaţă matematică pentru că urlă lumea la el va da bacul şi va continua cu orice altceva după, şi va povesti tuturor, toată viaţa, că a fost un bou la matematică şi că a fost coşmarul vieţii lui. Copilul care învaţă matematică pentru că e încurajat să-şi stimuleze inteligenţa şi să descopere soluţii la probleme din ce în ce mai complexe va continua din pasiune şi va urma o carieră într-un domeniu adiacent.

Iar în teatru, abuzul nu e niciodată despre abilitatea actorului de a face sau de a nu face un anumit lucru. Ci despre egoul supradimensionat al regizorului.

Discutam zilele trecute cu o amică regizoare: Îţi dai seama din două-trei audiţii dacă un actor e adecvat pe un rol sau nu. Dacă nu e, poţi mulţumi pentru colaborare şi ne vedem la alte proiecte. Iar dacă e adecvat, îl poţi ghida să ajungă la toate nuanţele rolului dându-i detalii despre personaj şi acţiuni definitorii pentru personaj, sau poţi urla şi-l poţi trimite într-un trip dubios şi absolut inutil, în care ăla ajunge să nu doarmă nopţile, pentru că nu înţelege ce face greşit – de vreme ce nu există comunicare reală, iar răgetele incoerente nu-l luminează cu nimic – şi nu ştie cu ce mic rahat îţi declanşează următoarea criză de furie.

E genul de dinamică în care eu, una, nu mai sunt dispusă să intru nici dacă aş şti că se finalizează cu o ploaie de premii şi de bani.

Am trăit acest abuz. Am avut sufletul cioburi din cauza lui. Am investit mii de lei în recuperare emoţională şi regăsirea echilibrului de zi cu zi, şi nu voi mai permite să mi-l tulbure nimic şi nimeni.

În momentul ăsta, ştiu că pot crea universuri infinite pentru oricine. Dar singurul mod în care obţii asta de la mine e dacă mă rogi frumos şi spui “mulţumesc” la final.

***

Acest site îşi poate continua activitatea doar cu susţinerea cititorilor. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.