Clubul de Filme Vechi: Midnight in Paris

Bine aţi venit la Clubul de Filme Vechi. O rubrică în care revedem un film care ne-a plăcut odată, să descoperim împreună dacă ne farmecă în aceeaşi măsură, dacă descoperim ceva nou sau dacă, dimpotrivă, constatăm că nu ne mai place.

(Da, se poate întâmpla şi asta. De exemplu, Pulp Fiction m-a dat pe spate în adolescenţă, iar acum mi s-a părut o bravadă fără miză, cu personaje antipatice şi cu o intrigă ridicolă, iar săriturile încolo şi încoace în timp, un artificiu menit să facă filmul să pară interesant, pentru că nici personajele,, nici situaţiile, nici dialogul nu erau.)

În această săptămână, am hotărât să revedem un film de Woody Allen.

Pentru a crea o experienţă interactivă cititorilor, am invitat lumea, pe Facebook şi TikTok, să voteze din trei filme care mi-au plăcut în mod deosebit din creaţia lui: Annie Hall, Match Point şi Midnight in Paris.

Trebuie să recunosc, oamenii mi-au făcut o surpriză imensă, alegând într-o majoritate covârşitoare mai puţin cunoscutul Midnight in Paris, peste ultrapremiatul Annie Hall şi foarte popularul (la vremea lui) Match Point. Apoi, mi-am dat seama că, în ultima vreme, am tot făcut review-uri la fantasy peste fantasy peste încă un fantasy, aşa că, probabil, mi s-a nişat publicul.

Dar nu mă plâng. Am petrecut o seară adorabilă ieri cu un pahar de vin şi cu Midnight in Paris. Aproape că m-am simţit teleportată şi eu în magicii ani 20.

„Dar, Lorena, SUNTEM în anii 20”, o să sară garantat un gigel.

OK, ok. 1920.

Filmul începe cu un montaj în stil videoclip al unor imagini celebre care sintetizează experienţa pariziană a unui turist, un fel de parafrază a montajului similar cu care începe filmul său din 1979, Manhattan. Şi criza existenţială a lui Gil (Owen Wilson) seamănă în oarecare măsură cu aceea a lui Isaac, protagonistul jucat în Manhattan de Allen însuşi. Ambii scriu contra cost (comedie pentru TV, în cazul lui Isaac, scenarii pentru Hollywood, în cazul lui Gil), dar vor să fie scriitori adevăraţi, să scrie cu pasiune şi să intre în marea literatură.

Dar de aici, cele două filme aleg trasee radical diferite: Manhattan merge pe comedie şi satiră socială, iar Midnight in Paris pe escapism şi fantezie.

Allen deschide filmul cu un conflict de cuplu: Gil şi logodnica lui, Inez, îşi fac vacanţa la Paris, împreună cu părinţii ei bogaţi din California. Gil e fascinat de Paris şi visează să renunţe la scenarii şi să se stabilească aici. Inez, pragmatică, îi pune în vedere faptul că are un venit consistent din jobul lui de la Hollywood şi că nu are de ce să viseze la cai verzi pe pereţi. El visează la o mansardă pariziană, ea, la o casă opulentă în Malibu. Paradoxal, ambii au dreptatea lor; am trecut, în diverse etape ale vieţii, prin ambele seturi de aspiraţii.

Remarcăm relativ rapid că Inez nu crede în talentul literar al lui Gil, că are un dispreţ deloc ascuns faţă de latura lui escapistă, şi refuzul lui de a da mii de dolari pe obiecte considerate de ea şi de mama ei fabuloase o irită vizibil. Rachel McAdams, scorpia superbă a filmelor din 2000 – 2010, e necruţătoare în rolul lui Inez şi începi să empatizezi din ce în ce mai mult cu Gil, când Inez se întâlneşte întâmplător cu un fost crush, un bou cu ifose, Paul (interpretat cu mult umor de Michael Sheen) şi cu logodnica insipidă şi incoloră a acestuia, iar Inez îi acordă lui Paul o atenţie plină de adulaţie, în timp ce-l reduce pe Gil la tăcere iar şi iar.

Gil visează la un trecut de aur, cel al Parisului anilor 20 – 1920, that is, dragi copii – când exista efervescenţă culturală, iar scriitorii, pictorii, sculptorii erau apariţii apreciate şi dezirabile în saloane. Eroul romanului la care lucrează deţine un „nostalgia shop” – traducerea literală e „magazin de antichități”, deși Allen pendulează destul de mult și pe cea literară, de magazin de nostalgie – sentimentul dominant al lui Gil.

Și într-o seară, după ce Inez pleacă cu prietenii ei la o petrecere, Gil se rătăcește pe străzile Parisului, și, după ce clopotul bate miezul nopții, un Peugeot vintage se oprește în dreptul lui și îl invită să urce.

Iar eroul nostru se trezește în mijlocul unei găști de boemi din anii 1920, exact cum și i-a imaginat: fermecători, eleganți, seducători și îndrăgostiți de artă.

Evident, nu se putea amesteca cu neica nimeni în acest moment de rătăcire în trecut, ci doar cu nume celebre ale vremii: Scott și Zelda Fitzgerald, Cole Porter, Ernest Hemingway, Josephine Baker, Picasso, Dali, Bunuel, Man Ray, și, desigur, gazda și protectoarea tuturor artiștilor, Gertrude Stein, care îl și susține emoțional și literar în timp ce el se autodescoperă ca scriitor.

Seară de seară, eroul nostru face aceste incursiuni în această lume feerică, ce-și deschide surprinzător de rapid brațele pentru a-l accepta pe veneticul care e un no-name pentru ei. Poezia și lirismul momentelor de incursiune în trecut sunt contrapunctate de agresivitatea și consumerismul lui Inez și al părinților ei.

Într-un magazin real de vechituri, Gil descoperă un disc vechi al lui Cole Porter, pe care îl ascultase cântând în vis, și se împrietenește cu vânzătoarea, Gabrielle, o franțuzoaică romantică, alter ego al protagonistului său din roman, așa cum Gil e alter ego al lui Allen însuși.

Dar cum nici un erou al lui Allen nu poate fără să fie înconjurat de multiple femei, Gil mai are o idilă. În metaversul lui din anii 1920, se împrietenește cu o couturieră, studentă a lui Coco Chanel și amanta comună a lui Picasso și a lui Hemingway. Adriana e jucată irezistibil de Marion Cotillard șii e în mod evident o proiecție a dorințelor și fanteziilor lui Gil: franțuzoaica aventurieră, senzuală și mereu pusă pe flirt a tuturor filmelor și romanelor franțuzești de dragoste.

Apoi, descoperim că, pentru Adriana, prezentul ei e la fel de prozaic și nemulțumitor cum e pentru Gil prezentul lui. Ea nostalgizează după Belle Époque, perioada de înflorire culturală a Parisului din anii 1880 / 1890. Și, pentru că Allen e Allen și nu are cum să nu meargă în buclă și să exploreze un motiv până în pânzele albe, se parafrazează din nou pe sine: așa cum un Peigeot vintage apare și-l duce pe Gil în trecutul lui de vis, o trăsură de epocă cu doi cai apare și-i transportă pe Gil și pe Adriana într-un Belle Époque feeric și plin de poezie. Dar, în timp ce Adriana experimentează extazul pe care Gil îl avusese la prima întâlnire cu anii 20, Gil are o bruscă trezire la realitate, în special când îi aude pe Toulouse – Lautrec și pe companionii lui visând la Renaștere.

Trecutul glorios e o iluzie. În realitate, trecutul glorios e tot realitatea dificilă a unor oameni care, și ei, visează la un trecut magic în care totul era perfect. Și, de fapt, nu există un trecut glorios în care toate visele devin realitate peste noapte.

Dar Adriana refuză să îl asculte și decide să rămână în Belle Époque. Tipic Woody Allen: creezi o eroină făurită din nostalgie și o pierzi pentru că și ea are propriile ei nostalgii. Poetic, dureros și ironic în același timp.

Gil se întoarce în prezent, pentru că nu mai are nevoie de refugiu virtual în trecut. Se desparte de Inez, decide să se stabilească la Paris, iar flirtul lui final cu Gabrielle, fata din magazinul de nostalgie, arată că vraja pe care o atribuim în mod fals trecutului glorios poate fi creată acum și aici, cu omul potrivit.

Midnight in Paris e, poate, cel mai frumos și mai poetic film al lui Woody Allen. Un cântec de dragoste pentru misterul și inefabilul Parisului vechi și pentru cultura încântătoare a poporului francez, și, totodată, o redefinire a propriei identități, oscilând între setea de artă și nevoia prozaică de a plăti facturi.

Oferiți-vă și voi o seară de poezie vizuală cu un vin bun și Midnight in Paris și urcați-vă în Peigeot-ul vintage în care vă invită Woody Allen. Poate că trecutul glorios e un mit; dar e al naibii de reconfortant și de plăcut să te rătăcești prin el pentru o oră și jumătate.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***

Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.