Dinu Popescu mă ameninţă

Ieri, după ce am descris (şi probat, cu print screens, faptul că Dinu Popescu a scris un roman abject şi abominabil despre coruperea de minore, m-am pomenit cu comentariu de la ilustrul autor:

Deci, stai, cum? Tu scriai în fabulosul tău roman că “te doare-n p de prejudecăţile oamenilor”, dar când cineva reacţionează la un roman despre coruperea de minori exact cum e cazul să reacţionezi la un roman despre coruperea de minori, subit ameninţi cu procese, respectiv cu japcă financiară, ca să mă reduci la tăcere? Atât de viteaz şi de rebel, dar când omul reacţionează la ceea ce propui, brusc eşti dăunat material şi moral?

“vai, îmi asum controversa”, numai că ameninţ cu procese şi japcă pe cei care scriu despre abominaţia pe care am comis-o.

Nu eu ţi-am pus vorbuliţele astea minunate în guriţă, le-ai scris tu cu mânuţa ta. Iar dacă le rog frumos pe cititoare să mai caute după n replici în care te-ai dat mare şi tare cu modul în care te foloseşti de naivitatea şi inocenţa unor copile nevinovate, pariez că voi avea probe cât pentru zece procese.

Asta e, îmi asum că individul mă va da în judecată, pentru că pare genul. M-a şameninţat ieri şi într-un story. Pe mine şi pe Florina Ilicea, jurnalista de la Adevărul care a scris despre el în respectiva publicaţie. Spune că ne dă pe amândouă în judecată, pentru că am scris amândouă despre el că romanul său şi am afirmat că atitudinea lui instigă la coruperea de minore, promovează acest comportament în rândurile bărbaţilor, într-o ţară deja afectată de un tratament incalificabil la adresa femeilor, şi cu asta îi lezăm imaginea.

Păi, dacă ţii la imaginea ta, nu scrii cărţi despre cum profiţi de copile nevinovate. Nu te lauzi că eşti mândru de tot ce faci şi nu te baţi cu pumnul în piept că minorele-s bune de tot. Sau dacă faci asta, nu ameninţi tot tu cu procese pe subiect.

Sau eşti haiduc, sau eşti marele profesionist responsabil. Haiducul îşi chiar asumă că unora nu le place rebeliunea lui faţă de sistem, marele profesionist responsabil nu scrie cărţi ca asta:

Nu e amuzant că tu publici aşa ceva, dar pretinzi că eu îţi lezez imaginea?

Dar ok. Am discutat ieri seară cu cealaltă “victimă”, Florina Ilicea. Dacă ne dă în judecată în comun, ne vom apăra în comun, dacă ne dă în judecată separat, vom fi martore una la procesul celeilalte. Ne vom susţine reciproc şi sperăm că adevărul va triumfa. Adevărul publicaţia şi adevărul situaţia.

De mii de ani, bărbaţi abuzivi încearcă să reducă la tăcere, frică şi umilinţă femei cu ajutorul ameninţărilor, intimidării şi violenţei. Ei bine, până aici. Ai scris o carte despre coruperea minorelor. Nu ţi-am scris-o eu, ai scris-o tu singur. Îmi permit să evaluez că daunele aduse minorelor de o carte ca a ta şi de hărţuirea pe care o carte ca asta o endorsează sunt mai profunde decât daunele pe care ţi le aduce afirmaţia mea că ai scris o carte dezgustătoare.

E perfect în regulă să avem un proces lung şi mediatizat de toată lumea, în care eu şi Florina te vom înfrunta frontal, vom citi în faţa instanţei pasaje din odioşenia aia de carte şi-i vom întreba pe onoraţii ce părere au despre cineva care sexualizează interacţiunea cu o fetiţă de 14 ani.

Bring it on. Îmi asum această luptă.

Pentru că dacă la finalul ei, toată România va trage concluzia că minorele au dreptul la demnitate şi protecţie, şi că răul făcut unor minore de hărţuirea unor bărbaţi lihniţi e mult mai grav decât câteva cuvinte mai dure pe care ţi le-am adresat eu, nu câştig doar acest proces, ci şi awareness pentru toţi prădătorii şi violatorii din România că femeile pot riposta şi vor riposta.

Fără legătură, mi-am amintit de o altă poveste. Întâmplată chiar secolul trecut.

În sudul Italiei, exista un obicei oribil. Dacă un bărbat era atras de o femeie, iar aceasta nu îl voia, individul o viola, apoi îi propunea matrimonio riparatore. Adică: se considera că femeia violată nu mai e virgină, şi prin urmare era dezonorată şi paria socială, iar violatorul îi oferea din mărinimia inimii lui – după viol – s-o ia de nevastă, să-i “repereze” onoarea. Da, gluma aia a lui Caragiale de aici vine.

Da, un cinism halucinant. După ce o viola, tot ăla era mare cavaler care îi oferă o căsătorie s-o scoată din ruşine. ŞI SE PRACTICA CHIAR ŞI SECOLUL TRECUT, ÎN ANII 1900. Abia asta e o chestie alarmantă.

Totul până la o femeie numită Franca Viola. De Crăciun, pe 26 decembrie 1965 – deci nu în Evul Mediu, ci în 1965!!!! – un individ şi şleahta lui au dat spargere acasă la ea şi au luat-o pe sus. Candidatul respins, un bărbat pe nume Filippo Melodia, a sechestrat-o la el acasă, timp de şapte zile, pe Franca, a violat-o iar şi iar, şi i-a spus că acum nu are de ales, trebuie să se mărite cu el, sau va rămâne dezonorată.

Pe 31 decembrie, tatăl Francăi a venit s-o ia acasă, pretinzând că se gândeşte la propunerea de matrimonio riparatore, numai că, între timp, îl denunţase pe Melodia la poliţie şi aceştia aveau nevoie de probe pentru a demonstra abuzurile fizice.

Pe 2 ianuarie 1966, poliţia l-a arestat pe Melodia şi pe complicii cu care o răpise. Iar Franca a refuzat matrimonio riparatore, care l-ar fi absolvit pe Melodia de acuzaţia de viol. PENTRU CĂ NU ÎL DOREA.

Franca şi familia ei au fost persecutaţi şi ostracizaţi de societatea vremii, pentru că o femeie care refuza mariajul reparator şi alegea să-şi confrunte violatorul şi să-i ceară să răspundă pentru fapta lui ameninţa însuşi fundamentul unuia dintre mecanismele fundamentale de control asupra corpului şi vieţii femeilor: prin ruşinea inoculată de viol, care să constrângă femeia să-şi ignore propria voinţă şi să i se supună făptaşului. Prietenii lui Melodia le-au dat foc la podgorie, printre altele. Dar Franca s-a menţinut tare pe poziţie, afirmând ferm şi hotărât că ea i-a spus “nu” acestui bărbat şi că refuză să preia asupra ei ruşinea pentru violul lui, prin urmare, în 1966, Melodia a fost condamnat la zece ani de închisoare pentru viol. Da, puţin, dar era un început.

Iar Franca s-a măritat cu iubitul pe care şi-l dorise de la bun început.

Acum, cu un precedent, răpirile urmate de violuri şi de presiunea unui matrimonio riparatore au scăzut simţitor în sudul Italiei, pentru că exemplul Francăi le-a dat şi celorlalte femei putere, înţelegerea faptului că nu sunt obligate să accepte ruşinea insuflată de societate şi pot spune “nu”, că nu trebuie să cedezi ameninţărilor şi agresivităţii şi nu trebuie să accepţi o viaţă de coşmar cu un bărbat pe care nu-l suporţi şi a cărui faţă să-ţi amintească noapte de noapte de violul oribil prin care ţi-ai pierdut virginitatea.

Franca Viola trăieşte şi azi, e o venerabilă doamnă în vârstă şi subiectul unui roman memorabil, intitulat Niente ci fu, scris de Beatrice Monroy.

Uneori, trebuie să fim Franca Viola şi să ne asumăm riscul ameninţărilor şi a tot ce spune un individ că va declanşa asupra noastră, dacă vrem ca lucrurile să se schimbe în societatea în care trăim.

Iar eu vreau ca nici un gigel să nu se mai laude cu modul în care abuzează minore, pentru că şi eu am fost odată acea minoră hărţuită sexual şi ştiu cum e. Sunt gata să-mi apăr fiecare afirmaţie legată de cartea lui Popescu şi de ceea ce spune cartea despre el în orice tribunal al acestei lumi.

Bring. It. On.

***

Acest site îşi poate continua activitatea doar cu susţinerea cititorilor. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.